În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008–2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 06.03.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Recitind această relatare, ne-am reamintit bucuria de a descoperi comori îngropate în undergroundul local și de a participa, încă vii, la asemenea manifestări, demult dizolvate de curgerea nechibzuită a timpului, mereu lichidă și sărată de lacrimi. Am zâmbit, de asemenea, amar, puși în fața infatuării dulci de altă dată, când, urcați pe piedestalul instabil al tinereții, ne permiteam să afirmăm că am fost „înconjurați de un public destul de în vârstă”.
Există puține urme online ale celor două formații: canalul de YouTube Einuiea (unde pot fi vizionate câteva zeci de materiale video, majoritatea filmări live din concerte), site-ul oficial ABIS (unde pot fi ascultate cele două albume de studio ale trupei), canalul de YouTube ABIS (unde pot fi vizionate câteva materiale video ale trupei).
De asemenea, pe canalul de YouTube ABIS este disponibil, integral, și filmul 7-11=3, regizat de Costin Dumitrache. În cadrul acestuia, formațiile ABIS, Einuiea și Margento susțin concerte fără public pe terasa Muzeului Țăranului Român.
Numărul Trei a trecut prin multe încercări de-a lungul timpului, reușind, până acum, să găsească soluții în cele mai multe dintre cazuri. Însă când uiți bateria de la camera video acasă… ești pus la perete, față în față cu muzica și fără posibilitate de scăpare. Astfel, împrejurările ne-au determinat să contemplăm mult mai atent o superbă manifestare de vitalitate contemporană, o demonstrație artistică experimentală, extremă și, de la un punct, exclusivistă.
Am minți dacă am spune că ne-am simțit pe deplin în largul nostru, înconjurați de un public destul de în vârstă, sau cel puțin matur, care a stat jos – o atmosferă foarte diferită de cea de la evenimentele la care participăm de obicei. Dar s-a simțit cineva în largul lui, oare? Dincolo de pasivitatea aparentă, am fost cu toții încolțiți de sunete, împinși deasupra unui ABIS (un nume perfect ales, iată) care nu vrea să ne cunoască. Fiecare s-a ținut cât mai strâns de scaunul lui, în timp ce localul a intrat într-o expansiune incontrolabilă, golul intern răspunzând spontan celui din muzica ABIS.
Primii au urcat pe scenă cei de la Einuiea – o formație care își anunță caracterul neobișnuit odată cu numele. Muzica prezentată de cei patru desăvârșiți artiști a fost una atmosferică, semi-instrumentală, cu influențe orientale și câteva instrumente exotice, precum baglamas și kazoo. În prim-plan a fost însă colecția de fluiere a lui Călin Torsan, foarte meticulos, așezat pe preșul său dinspre marginea scenei. Solistul George Turliu (care s-a ocupat și de instrumentele exotice menționate mai sus) s-a aflat undeva în planul secund, mereu difuz – chitara a activat, de asemenea, în fundal, păstrând un ton constant, care a susținut structura pieselor, în absența basului.
Întunecată, lăsând în urmă noțiunile de pesimism și optimism sau cald și rece, muzica ABIS aduce aminte, în primul rând, de sound-ul Bristol, în general, și Portishead, în particular: elemente electronice, beat-uri trip-hop, încete și masive, o solistă oglindind-o pe Beth Gibbons, atât prin posibilitățile vocale excepționale, cât și prin prezența scenică, introvertită și statică. Tobele impun o ordine curată în structura pieselor și dau forță exponențială compozițiilor. Pentru că tobele mențin fundația, percuționistul mexican Juan Carlos Negretti (pe care îl regăsim și în componența Einuiea) are libertatea de a visa și improviza.
Unitatea centrală a trupei este Costin Dumitrache, un chitarist care îmbină în mod echilibrat și productiv influențele „clasice“ cu experimente sonore curajoase. Această combinație de clasic și modern a fost exprimată vizibil în coverul „Whole Lotta Love“, celebra piesă Led Zeppelin suferind o operație estetică radicală, în urma căreia i s-au descoperit posibilități nebănuite. Ascuns în spatele mixerului, Costin pare să coordoneze mișcarea întregii trupe, prin magnetismul pasajelor de chitară. Atât el, cât și solista, Marina Gingirof, sunt, prin atitudinea lor anti-rock star, în deplină armonie cu ceea ce transmit, în plan emoțional, piesele.
Show-uri live rare, o atitudine scenică lipsită de comunicare cu publicul, creații asamblate și interpretate într-o lume proprie, pe care avem privilegiul să o contemplăm, dar cu care nu avem nicio șansă de a interacționa – ABIS dezbracă muzica de orice este redundant și non-muzical, ABIS reduce totul până aproape de absurd, ajungând într-o stare pură și naturală.
Deși nu a petrecut foarte mult timp pe scenă, unul dintre oamenii care au contribuit din plin la reușita evenimentului a fost poetul Chris Tănăsescu. „Poet“ este un termen puțin cam limitativ – Chris Tănăsescu trece dincolo de limitele poeziei și ale artei, reinventând aceste noțiuni și reinventându-se pe sine. Chris a torturat și dezintegrat cuvintele, prin sunete demne de Mike Patton, a îndoit limbajul, l-a reinventat, i-a acordat un nou sens, tocmai privându-l de înțeles. Performance-ul său este greu de redat în cuvinte, pentru că nu a folosit cuvinte. Războiul împotriva vocabularului odată încheiat, Chris s-a retras în spatele scenei, adunând literele sfărâmate de pe jos, după care a părăsit-o, reluându-și locul la masă, de parcă absolut nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am avut plăcerea de a viziona, înainte și după concert, dar și în timpul acestuia, secvențe din filmul 7-11=3, realizat de chitaristul trupei ABIS, Costin Dumitrache. Imaginile au fost optim intercalate, completând activitatea de pe scenă și definitivând un adevărat happening de artă contemporană.
