Decizia resurecției Numărului Trei a fost luată în primăvara anului 2025 – între acea idee embrionară și concretizarea sa manifestă din ianuarie 2026, ne-am recalibrat, treptat, expresivitatea, intențiile și tehnicile, printr-o serie de texte care în acel moment nu aveau la dispoziție un spațiu unde să își poată duce la îndeplinire, până la capăt, menirea: odihna veșnică într-un spațiu public. Acum, glia internetului este pregătită să le absoarbă.
„Lansarea la apă” a proiectului BRUS, înfăptuită în luna iunie, a marcat prima noastră încercare de a transforma un concert în cuvinte, după mulți ani (prea mulți sau insuficient de mulți?). Intențiile editoriale erau încă neclare, plutind în derivă prin oceanul cerebral primordial (nu am realizat nici măcar o singură fotografie pentru a ilustra articolul – imaginea de mai jos este din cadrul concertului susținut, câteva luni mai târziu, în Londohome).
Am salvat, fără să realizez, primul draft al acestui text cu titlul „Tep Zepi live @Green Hours”. Pentru că, în funcție de trecutul individual cu care fiecare dintre noi era împovărat, lansarea BRUS nu a fost numai despre BRUS, așa cum nicio reprezentație artistică nu este, de fapt, vreodată, doar despre ea însăși. Publicul își asumă întotdeauna un drept sacrosanct de veto față de aparenta atotputernicie a artistului… Un concert nu este niciodată numai despre ce dorește artistul de pe scenă să fie. Artistul este un tablou, o statuie, căruia noi îi șoptim ce să fie.
Am asistat, până la un punct, mai degrabă rușinat, tocmai pentru că nu mă puteam lepăda în niciun fel de umbrele erei Tep Zepi: eram prezent acolo și pentru ele, dorind să scormonesc printre fosilele sentimentelor primare de dinainte de Holocenul sinelui. Însă, atunci când playlistul chiar a explodat într-un „Delir” preistoric, am realizat că nu eram, nici pe departe, singurul hărțuit de glaciațiunile memoriei: artistul privea, la rândul său, înspre trecut. Iată, trecutul chiar a existat – nu a fost doar un vis, un mit, o plăsmuire. Și m-am întrebat, printre gândurile transformate în țurțuri: ce a mai rămas din acea formație-capodoperă, demult anonimizată?
O parte însemnată din Tep Zepi a supraviețuit pe CD-ul Son of a Dollar and a Song și pe EP-ul RetroFetish, acesta din urmă lansat doar pe vinil. Dar restul? Tot ce exista în Tep Zepi (câtă materie și suflet erau cuprinse în această entitate densă!) și nu a încăput pe cele două zvâcniri discografice s-a șters complet și profund din conștiința viitorului, asemenea unor texte antice indescifrabile, amuțite. Oricât am căuta, cu laserul în curcubeul unui disc optic, cu acul în spiralele policlorurii de vinil, nu vom mai găsi vreodată ceea ce este ascuns dincolo de orizontul extincției.
Deci ce a mai rămas? Deocamdată, am rămas, se pare, unii dintre noi. Genele Tep Zepi s-au trezit din somnul greu ca un blestem și au început să cânte, de parcă astăzi ar fi ieri, iar a simți înseamnă doar a resimți, în automatism. Odată cu pieirea noastră, nu va mai rămâne nimic din toate aceste experiențe (prea) discrete. Dar aceasta este, oricum, o lege universală a substanței: nu va mai rămâne nimic. Așadar, uitarea prematură este, cel mult, o anticipare, un act vizionar de curaj.
BRUS a decis să fie o manifestare de voință pură, neîntinată de limite artificiale. Debarasat de orice formă de balast, artistul unic a devenit un vârf singular de potențialitate, refuzând să mai apeleze la pluralitatea altor artiști adiacenți pentru a-și exprima legile muzicale sacre. BRUS se desfășoară într-o regiune în care nu există nimic altceva dincolo de suveranitatea absolută a manifestării muzicale. Să fii monarhul absolut al propriei conștiințe artistice nu reprezintă deloc o sarcină facilă, dar BRUS a știut când să construiască și când să dărâme, când să aplice pedeapsa capitală, pictând povestea evenimentului sub apăsarea microfonului, a chitarei, clapelor – a ghilotinei.
Privind în jur, observ că Green Hours a rezistat trecerii timpului precum o rocă dură într-o lume palidă de calcar. L-am recunoscut dintr-un neașteptat reflex: nu era ridat de drame, transformări, revoluții – așa cum suntem noi, cei din lumea de afară. Odată ce lumânările sting lumina, iar maestrul spiritual de pe scenă pogoară, neașteptat de direct, monada psihologico-artistică asupra noastră, Green Hours își sigilează interiorul și devine un buncăr emoțional, un submarin prin forța căruia toți suntem propulsați printre adâncimi nefamiliare. O ședință de spiritism se derulează în jurul nostru – doar că noi suntem spiritele chemate la viață.
Să celebrăm puterea renăscută a unei individualități artistice, care adoptă o postură de rezistență, în opoziție cu serializarea experienței și existenței.
„Am să mă întorc în curând printre voi” răsună, încă, din Antichitatea Tep Zepi, pentru cei care nu i-au uitat tainele lingvistice. Iată: profeția s-a adeverit. Bine ai revenit, BRUS, printre voi.
