Orice album capabil să capete proporțiile unui cult este, în mod obligatoriu, situat pe marginea Oceanului Apeironului. Aici, devine imposibil să mai distingi direcția blestemelor: sunt ele absorbite sau emanate de conștiință? În aceste zone mă aflam (ce căutam aici?) când i-am întâlnit, întâmplător, pe Venamoris, recunoscându-i fără a-i cunoaște, doar pentru că suntem înrudiți în dureri. Urmând calea blestemelor.
Indiferent cât de mult ar privi înspre abstract, To Cross Or To Burn trăiește doar în realitate și în prezent – până la urmă, exact acesta rămâne cel mai bun punct panoramic din care să poți profera invectivele calme, dulcegi și respectuoase. Este un album care știe când să transpire, când să plângă mocnit, fumegând, și când să se lichefieze terminal, fără pompă. Să mori înecat în miere îndoită cu ser fiziologic.
De ce „penumbra” nu are un echivalent și în lumea luminii? Acolo ne-am regăsi.
„In the shadows
Of burning light.”
Chiar și iubirea este doar o luptă între trupuri prinse în plasa cine știe cărei neinteligibile arahnide lovecraftiene. Mușchi și pelicule, pânze. Un zâmbet încadrat între chelicere.
„Love me till I’m down.”
Chiar și a trăi cu tine însuți este doar o luptă între două trupuri, între un trup. Totul este dictat de axioma destructurării veninoase a sinelui. Nimic nu supraviețuiește fără șarada continuității.
„Unraveling the charade.”
Să păstrezi cu tine tot ceea ce lași în urmă, să scrii doar pe hârtie în flăcări. Se poate face altfel poezie? Se poate face poezie fără a-ți încolți, intimida, calcina ființa? Se poate face poezie? Dar cum aprinzi hârtia, dacă viața este ignifugă, dacă focul este umed?
„Stab the thoughts
To the wall
Read them each day
Kill them all.”
Așa da! O istorie alternativă se conturează, una în care vrăjitoarele își aprind singure rugurile, iar toți ceilalți mor, fără a arde. Să nu arzi niciodată, nicio scânteie să nu se piardă vreodată în conștiința ta – acesta este realul blestem, nu rugul.
Versurile nu se tem să se lepede de masă, dacă asemenea decizii radicale devin vreodată necesare. Ele sunt pregătite, știu cum să devină fotoni duri, ca un cântec pentru copii, răsunând printre urletele unor vremuri postapocaliptice.
“Truth is like rain
No drop is the same.”
Colaterale victime ale vieții, inventând adevărul. Praf de pușcă și pulbere să se aleagă de tot. Topind oțelul în foc de flori uscate.
Adevărul este precum ploaia? De ce nu? Ce contează? Oricum plouă, oricum este adevăr, fie că mințim sau nu.
(Cât despre Dave Lombardo, al cărui nume trebuie rostit? Este acolo: nimic în plus sau în minus; îl simți ca pe o divinitate retrasă din activitate, opacă, ermetică, dar omniprezentă.)
To Cross Or To Burn – de fapt nu este nicio alegere, le vom face pe ambele, oricum. Apoi, ne salutăm în bezna incipientă și ne vedem fiecare de drum, striviți de greutatea unui viitor pe care îl cunoaștem mai bine decât trecutul.
“In the absence of light
Still visible.”
Arată-mi unde să te văd prin întuneric. Un văzător ghidând un alt văzător, prin lumină.
(Trei minute timp de citire, se pare. Dar cât timp de necitire?)
Vârful cel mai înalt: „In the Shadows”.
