The Extinction Algorithm: profeția dinastiei algoritmilor; leacul dinaintea bolii, pe care nu îl căuta nimeni.
„This medicine can help you to recover your native soul capacities.“
Faptul că muzica și psihicul uman, două entități, aparent, categoric distincte, sunt plasate de-a lungul unui singular continuum al realității, reiese cu claritate din puține contexte – cu certitudine, din eroicul debut discografic The Extinction Algorithm. Sintetizând elementele fundamentale, fiind preocupat doar de stări definitive și lucrând doar cu esențe, cu nuclee curățate de uscături, discul întreține potent metamorfoza ireversibilă și irezistibilă către o stare cataleptică a ființei: din om, în muzică. Compoziția reprezintă un ritual hipnotic, derulat conform unor indicații imemoriale, urmate sârguincios. Ah, să îți murdărești mâinile cu primordialitatea sălbatică a lumii!
„Main Theme” nu este doar o temă principală a acestui tulbure EP, compus în umbre lungi și dâre murdare de plumb și mercur, ci Tema Principală a vieții. Ne întreabă: este moartea post-viață sau este viața ante-moarte? Civilizația noastră este clădită, probabil, din galiu și își dezvăluie esența neajutorată atunci când aprindem în mințile noastre marile focuri de pe urmă. Lemne și suflete trosnind carbonic, transformate în scântei care eșuează în bezna interplanetară, interstelară, intergalactică, inter… Petrol, grăsimea topită a cărnii lăsate în urmă, magie neagră și sicrie hrănesc flăcările albăstrui care nasc noi aștri.
Mantră, meditație, incantație, algoritm al extincției în sensul propriu al conceptului, ascetic exces existențial, hibrid biologic-artistic – materialul își trăiește și își manifestă conceptul cu deplinătate și plenitudine, cu grația unui animal sălbatic care ne-a țintit cu privirea sa îmbibată concomitent de nesupunere și vulnerabilitate, de indiferență și disperare, de reproș și voluntară uitare inconștientă. Înaintează către noi, plămădit din umbra percepției, exploatând toate fisurile, crăpăturile și penumbrele. Măsurând unghiuri moarte, îl așteptăm.
Ascultăm cu lăcomie sunetul repetitiv și eternizat al picăturilor de transcendență prelingându-se neîntrerupt din cer. Poate doar „Rundgang um die transzendentale Säule der Singularität” să fi rătăcit prin planuri filosofic-astrale de proporții cât de cât comparabile. Suntem îmbrânciți, cu blândețe dură, în exact același punct critic al psihicului externalizat, înnodat.
Dezgropând și trezind din reveria neființei de mare tonaj extenuate zeități străvechi, purificând instincte înmugurite verde, înaintăm către nenumărate patologii și secvențe nebănuite, dar așteptate – sau bănuite, dar neașteptate. Urmăm calea umbrelor împroșcate de lumini distante.
În mai puțin de jumătate de oră, Extinction Algorithm urmează și închide grandioase cicluri diurne, orbite galactice, ere geologice; respiră, oftează, evaporă și condensează. Să nu ai nevoie de mai mult… Suntem ferecați în frenezia densă a mecanicii existenței. Orice eveniment se derulează după un alt eveniment. Nu există suficient timp rămas în lume pentru a te putea deplasa în mod semnificativ.
Nu omul cântă prin instrumente, ci instrumentele cântă prin om? Dacă, de fapt, nu cântă nimeni, dar muzica există? Poate că nici nu este nevoie, de fapt, vreodată, de instrumente sau de om.
Unde rămâne muzica după ce, iată, tocmai algoritmii o condamnă la extincție?
Un alchimist veritabil se transformă pe el însuși în aur. Dar trebuie să se asigure, mai întâi, că este din plumb.
Vârful cel mai înalt: „Main Theme”.
