Acesta cred că este unul dintre cele numai două albume care m-au omorât (al doilea este acolo – arăt către el chiar acum). A trebuit să mă întorc la viață doar pentru acest album – pentru a-i permite să mă doboare. Cum altfel să trăiești și să mori – și să mori?
Iar Messa este singura biserică în care am pătruns vreodată – și m-am așezat. Am stat. Am plecat. Am rămas. Am răbdat. Am uitat. Am început să mă visez devenind un cimitir în piatră, al altcuiva – un cimitir în care moartea însăși este nevoită să sape fiecare groapă, dacă vrea să se debaraseze de apăsările expresiei sale – să sape fiecare groapă cu securea. Am așteptat. Am răbdat. Messa: o tăcere, un cult al morții, care nu știe că moartea există – care nici măcar nu poate descifra anticiparea posibilității ca un concept doar foarte vag asemănător unei margini de penumbră lăsată de impresia morții să existe. Sfinți fără mâini stau de o parte și cealaltă, stau deoparte. Mâini uitate. Morți, mulți, mulți morți, care știm că ne privesc (le simțim privirile), deși nu mai au ochi. Deși nu mai au.
Messa nu acționează decât la limitele toleranței emoționale umane, dar acționează, totodată, imparțial. Totul este indiferent față de pierzania ta. Nu există piese Messa care să poată fi ascultate într-o stare liniștită de neutralitate, fără a zace sângerând. Sânge. Când asculți Messa, ești încovoiat, pe sol, în timp ce loviturile aterizează necontenit, din toate direcțiile. Psihicul ascultătorului este o coală albă de hârtie, în mijlocul unei tornade planetare. O coală albă de hârtie plutind pe un ocean sărat de sânge plâns. Fiecare piesă orbitează punctul distrugerii: oricum, știe cineva ce altceva se poate face în afară de a primi distrugerea? Fiecare piesă reprezintă o nouă și impresionantă străpungere dincolo de ceea ce crezusem, anterior, că ar reprezenta punctul de maximă flexibilitate al psihicului uman. Ce naivitate – să crezi oricând că nu poate durea mai mult decât doare acum. Meriți povara durerii, catârule!
Metastazele perfide ale intensității tardive, post-factum, ne desprind și ne întorc cu spatele către lume, dar cu fața către ce? Întrebarea cea mai suspectă este: cât de multă emoție poate fi stoarsă dintr-un singur suflet, același, mereu același? Este emoția doar o infecție pretins nesecată, care se va termina firesc, odată cu anihilarea organismului culpabil? Sau provine ea dintr-un izvor nesecat, către sursa căruia nu ne vom putea cățăra niciodată, dar în apele căruia primim învoirea să ne înecăm?
„Suspended” este o mare, mare problemă; o problemă mult mai mare decât ar trebui să îi fie permis vreodată, în mod normal, unei creații artistice să devină. Pentru că ni se dezvăluie clar, încă de la prima audiție, că nu se mai poate continua astfel, deși știm dureros de bine că vom continua exact astfel. Live-ul piesei susținut într-o biserică din Braunschweig oferă o fereastră către întunericul atotcuprinzător și ondulat care circulă, imperial, așezat în genunchi, prin Messa.
Clarviziunea este oarbă față de ea însăși. Victoria vătămării.
„I only see with my eyes closed
You are just buying a dark horse…”
Versurile par așternute de o entitate atotștiutoare. Te tot uiți în jur să găsești pe unde se produce scurgerea de informații către ea. Prin ce crăpături infime ne risipim?
„I caught you
In a bottomless stare.”
Așa este! Din punct critic în punct critic, urcând și coborând pe această dreaptă care se pretinde infinită.
Nu te-ai fi așteptat să existe ceva mai adânc decât netemperata „Suspended”, dar, iată, acum, „Rubedo”…
„Find the alchemy
To heal the hurt, the hurt
Forget the dirt…”
Pulbere. Iar prezența piesei „If You Want Her to Be Taken” trebuie interzisă cu celeritate în lume, prin-o irevocabilă lege a naturii. Nimeni nu este pregătit să treacă prin așa ceva. Ceva care nu poate fi șters nici măcar de uitare, care nu cedează nici măcar trecerii morții. S-a ales pulberea de noi.
„And you meet your fate.”
Mai poate exista vreo „soartă” altfel decât cea cântată aici?
Close este un concept care nu are nevoie de mai multe detalii decât Messa decide să ne ofere (și nu cred că ne oferă decât, cel mult, iluzia unor detalii). Aura aurie a existenței, dizolvarea irezolvabilă și transformarea interiorului adormit în vulnerabil exterior, doar din ispita apăsătoare a plictisului fremătător. Unde începe, nepăsător, și unde se termină zona definită drept „aproape”, indiferent de conotația proprie, abstractă sau intermediară? Messa știe. Messa știe totul. Lasă-te anesteziat de hotărârea de a-ți lăsa gâtul expus să alunece deasupra tăișului blând și zâmbitor.
„And I let you be
Let you be
Sword before me.”
Am ascultat Messa și acum mor. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor. Moartea rămâne între mine și Messa, pentru că nu sunt decât zăpadă topindu-se în solul mereu însetat. Pulbere.
