Presărate cu cioburi sunt căile desculțe ale coloșilor. Pe Koloss, Meshuggah practică un balet musculos, proteic, dirijat și infuzat de steroizi generoși. Refuză pasiv să fie altfel decât astronomici. O sprânceană ridicată pe fața altfel inexpresivă a morții-măcelar. Suntem învățați să utilizăm amputarea drept analgezic.
„I Am Colossus”. Dacă există un colos, atunci mai bine să fiu eu colosul. Oricum, nu strică niciodată să fii un colos. Gigantismul oscilează între principiu și patologie – dar mai bine să strivesc, decât să fiu strivit. De fapt, mai bine să strivesc – și atât. Oricum, cert este că vina îți aparține:
„You imagined me, so I was conceived.”
„The Hurt That Finds You First”: mai obositor decât dacă ar trebui să îți numeri toate bătăile inimii, de-a lungul întregii vieți, și apoi să le împarți la numărul ciclurilor de inspirații și expirații, pentru a rezolva ecuația existenței umane (poate că aceasta chiar este soluția ecuației existenței umane).
Viața: „Into the nightmare of your wishes fulfilled.” Viața.
Omul înalță scări de aluminiu trist către nucleul de pe urmă al principiului ființei, către paroxismul abstractizării transcendentale, doar pentru a avea apoi de unde să cadă pentru totdeauna, doar pentru a-și dobândi contuziile și traumatismele. Viața: a picta scările, în cădere, cu sânge și țesuturi.
Viața: un spectacol televizat, în direct. Te poți exprima altfel decât prin reclame?
„Become the product
The thing you so desire.”
Metronomul acestui album este menținut de un craniu izbind imemorial în metal. Ritmul său exista demult – și ne va supraviețui.
Muzica excavatoarelor forând în creier. Puținele secvențe nedistorsionate devin transfuzii de azot lichid.
Întreprindem o periegeză dincolo de văile fracturate ale aporeticii, către pietrele negre care pot fi mulse de lapte.
„To those who question my creation – I'm not real.”
Să rostești șoptit secretele dintre rădăcinile ontologiei în urechile surzilor. Și ei să le audă. Să te dezbraci de nud, găsind dedesubt doar spațiu-timp.
Aceste chitare au ligamente și tendoane în loc de corzi. Acest adevăr știut deja, pe care îți este teamă să îl afli. Acești vulcani cu dinți erup sânge. Ce este sângele? Este sărat.
Să găsești cel mai înalt vârf de pe o suprafață perfect plată, să împingi toate mările sub nivelul mării, să lansezi o navetă spațială confecționată din os și piatră, să cazi și să lovești pământul, învinețindu-l. Astfel de lucruri se întâmplă pe Koloss, cu naturalețe, cumpătat.
La final, mă întreb dacă există ceva cu adevărat spiritual oriunde în afara limbajului brutalității. Oricum:
„You will feel the knife as it turns.”
Din matematică lichefiată s-a ridicat fetusul-Antichrist. Din măduvă, către demiurg, acest album este o desăvârșită crimă cu premeditare, un avort postexistențial, dar, mai ales, un desăvârșit studiu sociologic:
„Innocence devoured by the elated horde.”
Atunci când pătrunzi în mașinăria muzical-mecanică din Koloss, ești acoperit de sentimentul că ți se permite, pentru un interval de timp limitat, să observi ceva ce se derula de mult timp și va continua netulburat. Nu „începi” sau „asculți” acest album, ci doar te conectezi din nou la fluxul său și apoi îl părăsești. Dar albumul nu este interesat de prezența sau absența ta: rotațiile, contracțiile, timpurile și timpii săi alunecă imperturbabil de-a lungul unor orbite atavice și conivente.
Meshuggah își revarsă ravagiile printre faldurile și falsurile realității. Alunecări de peren.
Vârful cel mai înalt: „Break Those Bones Whose Sinews Gave It Motion”.
