În cadrul acestei serii de articole prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
Pe când viața se derula pe hărți din hârtie și era invizibilă din satelit, pe când viața era scrisă la finalul unui caiet care nu avea să mai fie citit de nimeni, pe când viața concretă era (fără să știe) doar prevestirea unei vieți care nu avea să mai vină, de fapt – concertul reprezenta un veritabil ritual. O ieșire din comunal, o comuniune solitară, începută odată cu primul contact dintre știrea evenimentului și gând, aprofundată, apoi, pe măsură ce expectativa se încorda, iar conștiința fragilă naviga printre dificultățile logistice și invocarea supranaturală a resurselor financiare.
Pe când viața se deplasa pe muchia cuțitului, din rațiunile inconștiente ale propriei volițiuni, și nu sub amenințarea dronelor autocefale, actul de a participa la un concert underground reprezenta, într-o mult mai mare măsură, o avântare în necunoscut. Nu știai niciodată ce fel de furtună perfectă avea să se agrege în urma acțiunii coordonate a numeroșilor factori imprevizibili – oricum, pe atunci, teama era, mai degrabă, ca nu cumva să fii ocolit de contuzii. Să te întorci acasă fără dureri? Nevătămarea, liniștea semănau prea mult cu moartea.
Pe data de 27.07.2005, asistam la ceea ce avea să fie consemnat în arhivele cerebrale personale drept, categoric, cel mai violent concert în rândurile căruia am luptat vreodată. După ultima piesă, am ieșit din Viking transformat într-un patruped, căutând aer, prosop, giulgiu, răsunând a gong. Pe trotuarul din fața clubului, participanții efectuau inventarul: unii își pierduseră articole vestimentare, alții mințile. Astfel de evenimente ar fi trebuit abordate doar sub anestezie generală… Era ceva profund, imemorial și inepuizabil în brutalitatea concertelor timpurii Luna Amară – nici măcar în mijlocul mulțimii înfuriate de Slayer nu am regăsit aceeași naturalețe a forței. Pentru că, în general, este uzual să participi la concerte în cadrul cărora violența devine, mai degrabă, o simplă parte din coregrafia și așteptările tipologiei exprimate… Dar violența convocată de Luna Amară nu era un act sportiv, ci frângerea detonantă a unui spirit tenebros.
Astăzi, metroul nou miroase a alcool vechi („Alcoolizat, abrutizat, întunecat și trist”), precum într-un spital care s-a vindecat de „sanitar“ și mai prescrie doar „alcool”, căutând vindecarea printre viroze și ciroze vopsite în roz. Vikingii s-au prescris. Prost scris sau proscris?
Totul este amintirea totului – prins între vestigiile în evaporare (cele comemorate aici) și viața-fosilă vie (cel care comemorează aici, dar nu va fi comemorat) – încă există, deși nu mai rezistă, întrucât rezistența presupune multiplicitate și acțiuni reciproce.
În Viking, Luna Amară prelucra o piesă Korn, „Did My Time” (deși poate părea greu de crezut pentru cei care s-au alăturat ceva mai târziu pelerinajului selenar), cu care ne izbea, nemilos, peste chipurile așternute pe podea. Acum, să transform acest titlu într-o interogație. Acum, să transform acest titlu într-o interogație?
© Numărul Trei
© Numărul Trei
