Resurecția Numărului Trei a fost construită în jurul unor principii și reguli care să îi prezerve, pe cât posibil, integritatea și viabilitatea. Unul dintre aceste principii se referă la menținerea unei viziuni constructive în plan concret, pe când pornirile distructive trebuie manifestate strict între limitele licenței poetice. Am decis că aveam să indicăm, nu să explicăm; să recomandăm, nu să evaluăm critic, cântărind arta în kilograme (idei explorate mai pe larg în Manifest). Criptic, nu critic. Aceste măsuri elementare de siguranță sunt necesare tocmai pentru că, în prima noastră încarnare, am căzut și noi, deseori, în beția egocentrică a simptomului judecătorului, evaluând valoarea artistică în baza prerogativelor culese de prin periferiile rău-famate ale publicisticii. Totuși, chiar și având în vedere principiile, nu înseamnă că Numărul Trei a rămas acum doar un biet animal sterilizat, incapabil să mai stârnească vreodată furtuna hormonilor agresivității. Din contră! Din contră. Dacă nu mușcă, este doar pentru că îl ținem în lanțuri. Uneori, trebuie totuși să îl eliberăm și să îi permitem să își satisfacă, măcar parțial, setea de sânge – numai setea justificată de sânge. Acestea fiind spuse…
Îi știți și îi știm (dar ei nu ne știu și nu se știu) pe acei oameni care nu rămân niciodată fără cuvinte de spus în plen: televizoare măcinând în gol timpuri lipsite de masă. Îi citim mai bine decât s-ar putea citi ei vreodată, analfabeți fiind în raport cu orice texte care nu sunt adnotate pe marginea unei bancnote sau care nu pot fi exprimate în criptomonede supraponderale. Asumându-și singuri identitatea de erudiți, polimați, cosmopoliți, mecena, guru; mereu descurcăreți, guralivi – lichizi, ei vor adopta mereu, negreșit (dar greșit), forma recipientului în care sunt plasați de către destin. Dacă au ajuns în preajma artei, ei bine, ei vor tranzacționa, cu insațiabil avânt, arta. Livizi, îi suportăm, pe măsură ce ne explică, îmbăiați într-o tonalitate biblică, rata de conversie a creațiilor în valută, dar și felul în care societatea le oprimă avântul vizionar, taxându-i și tratându-i de parcă ar fi cetățeni de rând, nu heruvimi heirupiști, heralzi herculeeni. Herghelii de cai putere se ascund în mintea lor intangibilă cu mâini confecționate din oase. Mântuitorul Algoritmilor se va arăta și îi va izbăvi, eliberându-i din lumea noastră murdară. Crede-i.
Bișnițarii artei – pentru că despre ei vorbim – transformă, pretutindeni, artiștii-lachei în gladiatori: cel mai puternic va supraviețui supliciului luptei existențiale prin rigolele societății, după care este așteptat în birou pentru a semna contractul și a-și revendica, numai și numai pe semnătură, cu pietate, alunele din partea casei (prăjite, nu coapte – doar acelea erau la ofertă). Geniile antreprenoriale elevate, care mulg viguros bovina artei, nu vor coborî niciodată în ringul plin de noroi, indigență și deziluzie, în care gladiatorii își dobândesc dreptul de a exista sub forma unor manifestări artistice. Ei – Bișnițarii – reprezintă doar agenții divini ce încuviințează rezultatul selecției naturale, dar sunt deasupra acesteia – plutind îngerește, cu teniși albi și glezne fine. Cinste lor! Acești antreprenori-antrenori și abili exploratori de talente nu fac altceva decât să încoroneze ultimul artist rămas în viață. Cinste Bișnițarilor! Ei nu fac decât să protejeze, să întrețină și să cultive o scenă culturală efervescentă – atât de efervescentă, încât mulți se vor îneca în convoluțiile ei. Este un risc pe care cei care nu riscă să se înece îl vor accepta!
Deși se comportă precum o șleahtă de roboți capricioși, reci și alunecoși, invulnerabili acțiunii raționale, sclavi ai toanelor, Bișnițarii artei sunt, de fapt, cât se poate de umani: zvâcnesc sub apăsarea propriilor talente și sunt sensibilizați de emoția propriilor realizări, atunci când Sistemul permite geniului lor să înflorească. Socializând pentru a-și dezmierda reciproc geniile (și pentru a căpăta puterea rezervată doar numerelor mari), Bișnițarii au creat Scena: o entitate mistică, sacrosanctă, din care excomunicarea este echivalentă cu o trecere în neființa relevanței (nu numai față de Artă, ci și față de Tine Însuți). O veritabilă telenovelă multidisciplinară, Scena muzicală nu presupune nici strop de muzică, ci navigarea printre interacțiuni sociale complexe, jocuri alambicate de strategie, abilități politice și oratorice, calcule pragmatice ale profitabilității, mondenități, marketing, finanțe, acrobați, clovni, elefanți, clovni în marketing, clovni în costume, acrobați-elefanți, elefanți-costume. Dacă vrei să fii cineva (cine?), dacă vrei ca Arta să își plece privirile către tine, mojicule, și să îți acorde binecuvântarea sa, mai devreme sau mai târziu va fi nevoie să te înclini, să îngenunchezi pentru a săruta mâna sfântă a Bișnițarilor Scenei. Să rămâi indiferent față de toate acestea (socializare, marketing, finanțe, circ, grădină zoologică) și să te intereseze doar să cânți? Patetic! Ratezi tocmai energia, vivacitatea, pulsul, acțiunea. Dacă îi întorci spatele Scenei, pur și simplu nu ai ceea ce este necesar pentru a fi un artist adevărat, un profesionist. Nu ești decât un amator demn de milă, dacă nu de dispreț. Îngerii-antreprenori te vor scuipa (saliva lor este aghiazmă, nu te îngrijora!). Condamnarea la anonimat este prea puțin severă față de ceea ce ai merita pentru păcatul de a reprezenta doar balast ce trage Scena în jos. Dacă nu ești capabil să mânuiești cu îndemânare multiplele abilități necesare pentru a exista și a fi vizibil în interiorul Scenei, atunci trebuie să primești ceea ce primește orice organism insuficient echipat pentru a îndeplini criteriile pozitive ale selecției naturale: dispariția, anihilarea. Ești o rușine, o pată, o eroare.
Ai vrea doar să îți afișezi viziunea artistică? Ai vrea doar să cânți, fără să vorbești măcar cu noi, cei din loja Bișnițarilor? Blestemat să fii! Da, nu ai unde să fugi, blestemul fluid al capitalismului te va ajunge oriunde, prin triangulație, urmărindu-ți umbra digitală cu ochi ce nu se închid niciodată. Fie să rămâi veșnic și pretutindeni un nimeni, un boschetar înfometat, privind cu jind prin vitrinele imaculate ale evenimentelor sociale grandioase, care includ în program, incidental, printre dulciuri rafinate și orgii transpirate, și câteva momente artistice, pentru un divertisment desăvârșit. Fie ca recenziile de o stea sau 1/5 să îți întunece fiecare clipă conștientă prin care te vei mai târî vreodată, muzician-vierme ce ești, explicându-ți că nu ai nicio valoare – pentru că Scena a decretat că nu ai nicio valoare. Ești o râmă care nu merită să pângărească lumina zilei – lumina reflectoarelor Scenei, singurul Soare adevărat.
Practic, Bișnițarii au realizat, în clarviziunea lor nobilă, marele adevăr (ei fiind oracolele care pot comunica exclusiv cu Marele Adevăr): creatorilor de artă le lipsește creativitatea. Da – creativitatea nu este un dar al artiștilor (oricine poate fi artist, bălmăjind ceva artă artistică), ci al antreprenorilor artei (nu oricine poate fi antreprenor, doar Cei Aleși, Cei Unși). În mărinimia lor sublimă, aceste genii elevate ridică artistul din noroiul prin care se târăște confuz, ca un prunc rămas orfan. Îi conferă sens și materialitate, luându-l de mână și explicându-i, cu căldură maternă, cum funcționează de fapt lumea artei și cum își poate devora semenii pentru a deveni o personalitate, o persoană. Dar după ce trainingul este gata, hai, la produs! „Timpul înseamnă bani!”, spune automatul uman de clișee. Câtă muzică/oră ești capabil să excretezi?
Cinste lor, antreprenorilor, familiei regale a artei – cei care fac arta posibilă. Artistul reprezintă doar o inconveniență în industria grea a artei (industria!), o ușoară iritație de care ne vom vindeca, împreună. Vom reuși să îl eliminăm, poate, în sfârșit, odată cu expansiunea inteligenței artificiale. Spre deosebire de cea naturală, ea va înțelege exact cum să își atingă obiectivele – pentru că arta este despre numere și obiective. Să fii un artist obscur și rătăcitor, fără obiective, va deveni doar un coșmar al trecutului. Antreprenorii nu vor mai asuda din cauza unor asemenea imagini terifiante. Pentru Bișnițari, lumea ideală a artei este exact cea pe care inteligența artificială o poate oferi: algoritmi care știu cum să creeze conținutul perfect optimizat pentru a se răspândi și algoritmi care știu cum să recepționeze respectivul conținut perfect optimizat. Algoritmi care creează muzica și oameni care o ascultă algoritmic. Nimic nu rămâne imprevizibil – totul este curatoriat și curățat de Specialiștii Scenei, eliberați, în sfârșit, din teribila dependență față de oamenii-artiști. De-acum, Zeii entertainmentului nu mai sunt supuși erorilor și capriciilor umane ale vechilor artiști. De-acum, nu mai contează decât să investești și să dai din coate. Va veni vremea mult visată în care arta va fi complet automatizată, digitalizată, iar nivelul de productivitate realizată va propulsa omenirea înainte, precum un puseu de diaree.
Ce este artistul, până la urmă, dacă nu un bufon? Masele strigă către Înalții Reprezentanți ai Divertismentului, Bișnițarii: „Here we are now, entertain us!”. Și ce spectacol excepțional a pus în scenă, de altfel, Kurt Cobain! A fost, pesemne, un geniu precoce al marketingului… Algoritmii prezentului îl invidiază! Ecourile focului de armă s-au transformat în aplauze copioase, care nici astăzi nu s-au oprit! Artistule, dar, tu de ce nu te împuști în cap? Ce mai aștepți? De ce nu ești dispus să faci acest minuscul sacrificiu pentru Marii Bișnițari, Marea Scenă, Marele Algoritm? Ei – Bișnițarii, ei – cei din Scenă, cei de-ai Scenei, sunt toți aici și așteaptă, plictisiți, să îți evalueze critic performanța. Te avertizez însă, algoritmii se arată a fi destul de plictisiți – premisele evaluării tale nu par, deocamdată, tocmai încurajatoare. Oare ce notă vei primi? Va urma – după publicitate! Glonț – mop – următorul!
Dacă ai impresia că acest text este despre tine, atunci acest text este despre tine! Criptic, nu critic.
