Ați vrut Metallica? Iată, Metallica!
„Killing all we've learned
History will burn
Burn it.”
72 Seasons: încă o pagină adăugată în lexiconul supraviețuirii. După încă șapte ani (sau, convertind anii în unitatea de măsură din titlu, douăzeci și opt de sezoane), se prăvălește din înalt o nouă dovadă stâncoasă a faptului că Metallica încă poate supraviețui, prospera, controla și dicta – mai ales, că încă poate sfida. Dacă ordonă ca totul să fie colorat în galben și negru – exact așa va fi totul, galben și negru, galben și negru (nici măcar negru și galben, ci galben și negru). De altfel, Metallica are deplină dreptate atunci când insistă și se aruncă asupra acestei cromatici specifice: nu regăsim exact în cele două culori sinteza întregii existențe umane? Lumina de dinainte de orice și rămășițele carbonizate rămase după trecerea și consumarea luminii. Nu există zone intermediare. Și totuși, nu este vorba numai de o dihotomie banală între lumină și întuneric. Acest galben nu este doar radios și fecund, ci, totodată, bolnav, vibrând a distrugere și dependență; acest negru nu este niciodată terminal în sine, ci rămâne veșnic ars, veșnic fumegând activ – semnele distrugerii luminii nu pot fi îndepărtate. Întunericul Metallica nu vindecă. Tăcerea întunericului Metallica este înecată de zgomot.
„Staring into black light.”
Existența umană este definită și se definește sub acțiunea a două perspective de semn opus – pe de o parte, conștiința, viață trăită și arsă, frământată cu funingine, cu toate luptele și cicatricile ei; pe de altă parte, simbolistica abstractă a sângerării neîntrerupte, cartea scrisă despre aceasta, care poate descrie fenomenele, dar nu conține fenomenele propriu-zise. Turbulentul 72 Seasons, cu o latură galbenă și o latură neagră, reușește să atingă concomitent ambele viziuni, să trăiască și să transcendă bipolaritatea, fără a o trata sau explicita, fără a o lăsa în urmă, dar privind-o și din exterior. Albumul este vopsit cu un strat gros de trudă, angoasă și derivă în timp real; totodată, el se distinge drept un concept cu câmp gravitațional-abstract puternic. Circularitatea simbolică reunește nu doar lespezile de beton liric pe care sunt pironite cele douăsprezece piese-furtuni, dar și identitatea vizuală a albumului, constituită din fotografia coperții (galben! negru!), modul în care textul este plasat pe copertă, forma aleasă pentru logoul atenuat și, mai ales, videoclipurile adiacente, realizate pentru toate cele douăsprezece piese de pe album. 72 Seasons este un simbol complet, în egală măsură auditiv și vizual – un simbol pe care îl simți însă și în modul în care pana înjunghie corzile.
„Smile as it burns to the ground.”
În cadrul evenimentului de lansare 72 Seasons din București, găzduit de un cinematograf major, toate cele douăsprezece videoclipuri au fost proiectate pe marele ecran. În timpul derulării unuia dintre clipurile cu porniri (și opriri) mai degrabă minimaliste și avangardiste, vocea agasată a unui participant din public (definiția sa identitară se consemnează doar astfel: „o voce agasată”) exclamă, deodată, retoric: „ăștia își bat joc de noi”, pesemne afișându-și nemulțumirea că nu totul se derulează în linie cu așteptările optzeciste ale respectivului „plătitor de bilet” (o poziție ierarhică impresionantă – plătitorul de bilet). Individul în cauză nu realiza că a ieșit din templul supermarketului; crezul docil „clientul nostru, stăpânul nostru” nu se mai aplică aici. Ascultând 72 Seasons, nu mai ești la cumpărături! Singurii stăpâni sunt cele patru fiare din spatele simbolului devenit mitic, canonizat chiar în cursul vremurilor noastre: Metallica. Este vremea celor șaptezeci și două de sezoane – șaptezeci și două de tone pe milimetru pătrat.
„Don't ever speak my name.”
Metallica sfidează deschis chiar și propria rugină. Este răzuită, colectată și folosită pentru a picta un tablou deloc ruginiu – unul galben și negru. Metallica nu încearcă să acopere, ci acceptă toate sunetele metalice asurzitoare provocate de griparea previzibilă a propriilor mecanisme îmbătrânite, folosindu-le, mai departe, pentru a transmite o violență de proporții geologice, alcătuind o întreagă orchestră filarmonică a lucrurilor ruginite, încropind o armată ruginită, sculptând un călăreț ruginit al Apocalipsei, așezat pe un cal ruginit, scrâșnind apocaliptic și ruginit.
„This rusted empire I own.”
72 Seasons: deci Metallica încă poate sfida cu acțiune precisă, măcar pentru șaptezeci și șapte de minute, cât preia controlul absolut al viziunilor la persoana întâi, prin rotația ritualică a discului de polizor. Prin venele mele curge motorină, în timp ce sorb flăcări. Galbenul orbitor și negrul tămăduitor, fuzionând fără a se amesteca, fumegând. Dacă Metallica poate îmbătrâni, atunci pot îmbătrâni și eu! Dacă Metallica încă poate sfida, atunci pot sfida și eu!
72 Seasons este un album profund logic, născut din preaplinul vârstei târzii. Marginile se estompează, toate frecvențele converg către median, spațialitatea se aplatizează, contrastele devin antagonice, circulația între elemente este întreruptă, hârtia fotografică este arsă, câmpul vizual se îngustează și se ascute, detaliile fine încep să se dizolve în miopia caracteristică esențelor. În acest spațiu tot mai redus, din care a fost desprinsă și îndepărtată o întreagă dimensiune, amplitudinea furiei atinge valori fatale. Cu cât vezi mai puțin, cu atât loviturile trebuie să fie mai hotărâte, mai brutale.
„The first 18 years of our lives […] form our true or false selves”, explică Hetfield, precum mângâierea dentară a unui pumn încleștat, principiul albumului. Și totuși, încă suntem aici, căutând prin întuneric ceva ce știm că ținem demult în mâna încovoiată ca o gheară.
„End it all, lean on me.”
Vârful cel mai înalt: „You Must Burn”.
