Dark Bombastic Evening 12 se va desfășura la Spațiile RYMA din Alba Iulia, în perioada 12-15 august 2026. În pregătirea și anticiparea acestui eveniment remarcabil, vă invităm să parcurgeți o serie de recomandări muzicale desprinse din lineup. Astăzi, cosim alături de Pothamus – Abur.
Pothamus, o apariție post-metal/sludge metal din Belgia, va urca pe scena Dark Bombastic Evening în ziua de vineri, 14 august. Puteți consulta aici programul pe zile.
„We're all a snake
Self-devouring.”
Marea întrebare este următoarea: cum putem trăi în permanență cu toate aceste cuțite zăcând în propria casă, fără a începe să ne căutăm, ascuțit reciproc, rădăcinile vieților, prin binecuvântarea materialelor mai tari decât carnea, mai tari decât sufletul? Dar mai există și alte întrebări subordonate – de fapt, nu cred că mai există altceva în afară de întrebări (și subordonare); punctul sau exclamația (și controlul) reprezintă doar transparente imposturi. De ce este mereu nevoie de mai multe cuțite, de mai multe trupuri, de mai multe suflete? Nu mi-ar fi câte unul din fiecare mai mult decât suficient? Dacă totul ar fi transparent, am putea zări, dincolo de Totul neajutorat și abandonat de opacitate, infinitul? Iar infinitul, infinitul are frunze?
O modulație uscată, molcomă și mnemonică, arzând mult în afara realității oxigenate, precum o lumânare dansând, care, deși nu arată nici urmă de flacără sau fum, se topește, se consumă, dispare intrinsec. Urmele – toate urmele sunt slăbiciuni. Urmările sunt, la rândul lor, slăbiciuni. Nu îngenunchez pentru a mă ruga, ci pentru a mirosi pământul. Nu respir decât aerul îmbogățit cu aromele copacilor doborâți de furtuni. Refuz, cu repulsie, să cunosc orice în afara iminenței și impresionismului. Forțez mitul să coboare alături de noi, în beciul realității – și îl domin, îl subjug. Zeii nu pot evada, pentru că nu au de unde să evadeze. Nu există lanțuri.
Nicio frunză nu va ofta, măcar, în urma trecerii noastre fără urmări prin această junglă mai mult deasă decât rară, în care conștiința nu știe să se manifeste decât sub forma unei Scolopendra gigantea. Vom realiza atunci când vom fi lăsat deja muzica în urmă și vom fi ajuns în teritoriile postmuzicale pe care le intuim, puțin clar și puțin distinct, în reveriile noastre cele mai înflăcărate și cel mai puțin înflăcărate? Încuviințăm materialismul mistic și fierbinte precum o consonanță abstractă și stringentă. Atunci când va fi instituit tribunalul Suprem care să judece etern crimele împotriva umanității comise de tagma zeilor, vom avea nevoie ca Pothamus să cânte.
Printre zâmbete reci din oțel, realizăm că Pothamus își construiește muzica numai din întrebări mari, dar nerostite, și cuțite mari, dar nefolosite. Totuși – oricând se poate întreba, se poate înjunghia, atunci când ne uităm câte un gând în afara culoarului îngust și hipodermic prin care traversăm, dezmierdați de ușoare hipotermii, Abur.
Nimic nu a fost măsurat vreodată până la capăt, în lumea fabricată din umbrele unor nori ficționali. Durerile se conglomerează în livezi. Totul începe ca o ecuație și se termină ca un vis. Cuțitele dorm în sertar, iar frunzele infinitului îngălbenesc și sunt înlocuite de șerpi verzi.
„Hear the chime of the Sublime:
All is Void
Oneness with Void
All is void, oneness
Oneness with void.”
Vârful cel mai înalt: „Zhikarta”.
