Ne temem deseori de simplitate și calm. Ne luptăm cu dinții ca să nu ne oprim din ruminare. Nu putem sta, pur și simplu, cu noi înșine. Trebuie să facem mereu ceva – alergăm de colo-colo, aparent ocupați și pe fugă, butonăm frenetic telefonul ca niște zombi, urmărind doar lucruri care ne plac și înjurând de mama focului în comentarii la lucrurile care nu ne plac. Oare ce ebuliție ne împinge către acest delir colectiv și acest vălmășag virtual sufocant?
Totuși, în a patra seară a festivalului Jazz in Church XI, efervescența bucureșteană aproape paroxistică a fost alungată din Biserica Luterană, iar calmul lucid, imperturbabilitatea și starea contemplativă au acaparat, cred eu, gândurile și emoțiile celor prezenți.
Iată-ne, așadar, la finalul unei călătorii muzicale diverse și surprinzătoare. O seară în care virtuozitatea a fost, din nou, la ea acasă și care ne-a invitat nu la introspecție, ci la a sta, liniștiți, câteva ore, bucurându-ne de muzică bună. Oare cât de greu – sau ușor – este astăzi să stăm, cu adevărat, liniștiți, mai ales când o mulțime de corporații se luptă să ne capteze atenția – cea mai de preț marfă a secolului XXI?
Seara a fost deschisă de Shai Maestro, un muzician din Israel, care a debutat ca pianist în grupul lui Avishai Cohen la doar 19 ani. De-a lungul anilor, acesta a lansat opt albume de studio, ultimul, „The Guesthouse”, fiind lansat în luna martie a acestui an.
Totuși, așa cum a declarat, Shai nu a venit cu un plan anume la București. Nu și-a pregătit niciun playlist. S-a bizuit pe lirismul său puternic, pe simțul său ritmic complex, dar și pe modul său dinamic de a cânta – de la tăcere la explozie – și a reușit să seducă publicul într-un mod subtil, dar ireversibil. Toată lumea s-a bucurat de spontaneitatea lui Shai, dar și de virtuozitatea sa dobândită după ani și ani de exercițiu – acesta a început să cânte la pian de la vârsta de cinci ani. Muzica cântată de Shai în Biserica Luterană ne-a smuls din prezent și ne-a aruncat într-un ocean de sunete înmiresmate.
Mi s-a părut că, pentru Shai, nu există limite când vine vorba de improvizație. De la jocul pe clapele de fildeș până la ciupitul corzilor și până la a folosi pianul ca instrument de percuție, orice colțișor al pianului a fost folosit pentru a improviza și a emana muzică pură, lăsată să zburde liberă către urechile noastre curioase.
Printre piesele pe care le-a deconstruit și le-a refăcut potrivit esenței sale se numără „Someone to Watch Over You”, „Alfonsina y el mar”, „What a Wonderful World” și „Luiza”. Concertul lui Shai s-a încheiat cu un bis, lucru la care nu mă așteptam. A fost un deliciu parfumat care ne-a injectat cu multă energie.
Seara a continuat cu Julia Biel, care a fost însoțită la București de contrabasistul Matej Černý și toboșarul Pharoah Russell.
Julia Biel este o cântăreață britanică care îmbină cu ușurință jazz-ul cu soul, blues și chiar folk. De-a lungul unei cariere de peste 25 de ani, aceasta a lansat mai multe materiale discografice, ultimul, intitulat Black and White, Vol. 1, fiind lansat în 2020. În muzica sa, aceasta abordează teme precum intimitatea, relațiile, reflecția interioară și fragilitatea emoțională, adesea filtrate printr-o sensibilitate calmă și introspectivă.
Recitalul celor trei a fost un echilibru atipic între o energie debordantă, dar totuși calmă, și vocea cu efecte extrem de hipnotice a Juliei, care invita la introspecție. A fost un moment în care muzica nu a mai cerut nimic, ci doar a lăsat loc pentru ascultare și pentru o formă rară de liniște interioară. Și cred că a fost fix ceea ce fiecare dintre cei prezenți acolo avea nevoie.
Finalul acestui concert a însemnat și finalul festivalului, care mi se pare că este un miracol jazzistic fragil, în mijlocul unui haos urban balcanic, dar care este capabil să reseteze mințile și inimile până la un nivel de inocență aproape copilărească – curată, nepătată și neatinsă de asperitățile societății noastre moderne. Și, oare, nu avem nevoie cu toții de un astfel de miracol?
