Marți, 24 martie, cotidianul inutil și inexorabil m-a devorat fără pauză. De aceea, am ajuns târziu în Control Club. Barrens începuse deja de câteva minute bune. Imediat ce am intrat în sala Berlin, am fost izbit de un zid sonor extrem de intens. Deși eram enervat că am întârziat, muzica mi-a acaparat corpul ca o infecție agresivă, iar furia din mine s-a dizolvat aproape imediat.
Barrens este o trupă suedeză de post-rock, formată în 2018, care a lansat primul album de studio, Penumbra, în 2020. Al doilea material, Corpse Lights, a apărut în 2025, iar concertul din Control Club face parte din turneul european de promovare a acestui album, alături de Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut.
Cumva, mă așteptam ca acest concert să fie deschis de Am Fost La Munte Și Mi‑a Plăcut. Nu știu exact de ce – probabil din cauza mentalității mele de est‑european. Dar nu am avut prea mult timp să aprofundez acest gând, pentru că piesele celor de la Barrens au topit rapid orice tendință a creierului meu est‑european de a analiza în exces detalii și gesturi. Cel puțin pentru mine, post‑rock‑ul nu a fost niciodată despre gânduri, fie ele filosofice, politice sau cotidiene, ci despre explorarea emoțiilor prin intermediul muzicii.
Totuși, curiozitatea m-a cuprins la un moment dat, și am decis să mă uit puțin în jur, ca să văd câți oameni erau în sală. Același creier est‑european se aștepta la o sală plină. Dar sala era probabil plină doar pe jumătate și am avut impulsul de a analiza un pic situația. Dar, din nou și din fericire, nu am reușit – Barrens îmi capta constant atenția.
Suedezii au fost plini de energie și s-au bucurat vizibil să fie în Control. Aveau o poftă nebună de a cânta. Erau ca niște adolescenți porniți în aventura vieții. Pe alocuri, muzica lor ne consuma complet. Nu mai era loc de niciun gând răzleț, nici de regrete sau de furie. Doar corpuri paralizate de note muzicale, consumate cu precizie. Și am avut impresia unei scindări între corpul meu și mintea mea și a unei eliberări necondiționate.
După puțin peste o oră, aceștia și‑au încheiat concertul și au mulțumit publicului pentru primirea călduroasă și entuziasmantă. Din nou, creierul meu est‑european și‑ar fi dorit un bis și chiar am crezut că vom avea parte de unul, dar nu a fost să fie.
A urmat o pauză pentru schimbarea instrumentelor, timp în care a venit o mulțime de oameni, în mare parte adolescenți. Sala era aproape plină când Am Fost La Munte Și Mi‑a Plăcut și-a început concertul.
În 2016, când am decis să oprim activitatea vechiului Număr Trei, cred că ultimul interviu realizat cu o trupă a fost chiar cu Am Fost La Munte Și Mi‑a Plăcut. În acel an, aceștia își lansaseră materialul de debut, care mi se păruse promițător.
Între timp, au trecut zece ani, perioadă în care am fost aproape complet deconectat de scena underground românească și de muzică, în general. Tocmai de aceea, reîntâlnirea cu Am Fost La Munte Și Mi‑a Plăcut a fost o surpriză plăcută. În tot acest timp, trupa a lansat patru albume de studio, a cântat de două ori la celebrul Dunk Festival din Belgia și a obținut sprijinul caselor de discuri Dunk!records din Belgia și A Thousand Arms din S.U.A.
Dată fiind deconectarea totală autoimpusă, nu am avut ocazia până acum să merg la un concert al trupei. Dar muzica Am Fost La Munte și Mi‑a Plăcut în varianta live m‑a lovit extrem de tare, foarte repede. Masivă, directă și iscoditoare, a dus la bun sfârșit scindarea inițială dintre corpul meu și mintea mea. Detașarea a fost completă. Pentru tot restul serii, am ascultat și m‑am lăsat purtat de valul de emoții invocate de piesele Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut. Nimic nu a mai contat. Am explorat oceanul vast al emoțiilor cu o ușurință neașteptată, cu o detașare fără limite.
Pare că, pentru mulți oameni, empatia a ajuns să fie percepută ca o formă de slăbiciune. O vulnerabilitate de evitat. În același timp, tot mai mulți par să fugă de propriile emoții, ca și cum a simți a devenit un risc inutil. Există ceva în ființa umană actuală care refuză categoric teama, tristețea, singurătatea, anxietatea, nesiguranța, vinovăția, neputința, rușinea sau frustrarea. Ca și cum anumite stări ar trebui ignorate sau chiar suprimate.
Dar cred că nu trebuie să evităm aceste emoții, ci, de fapt, trebuie să le explorăm fără teamă. Să le permitem să existe, indiferent cât de inconfortabile sunt. Cred că empatia deschide calea către o revărsare neîngrădită de emoții. De asemenea, cred că și muzica face același lucru.
Am Fost La Munte Și Mi‑a Plăcut ne‑au oferit un meniu variat de emoții în această seară. Cu mintea detașată, am putut să aprofundez lucruri nerostite. Și mi‑a plăcut.
