Pe această planetă suspendată în spațiu, undeva spre marginea unei galaxii, în orașul numit București, într-o după-amiază de marți, a început să ningă abundent, iar ninsoarea a ținut până spre seară. Când am pășit afară din scara blocului, ninsoarea se stingea. Natura a așternut un covor de‑un alb imaculat în fața mea. Am pășit încet, dar sigur, spre miezul orașului, curios de ce avea să‑mi aducă seara.
Am ajuns în clubul Control relativ ușor. Deși am luat o pauză de la concerte de aproximativ zece ani, în urmă cu trei ani am revenit aici pentru un concert Valerinne, iar totul era, în mare parte, neschimbat. Însă acum aproape totul în sala de concerte era diferit: scena a fost extinsă și dotată cu un proiector de mari dimensiuni, precum și cu lumini și boxe profesioniste. Balconul metalic din stânga a fost demontat, iar pereții au fost capitonați cu panouri negre, elegante. În spate a rămas masa de sunet, unde sunetistul are la dispoziție un mixer Yamaha nou, performant și vizibil costisitor.
În continuare, sunetistul este unul dintre cei mai profesioniști și longevivi din scena underground – Ștefan Panea. După aproape optsprezece ani de activitate ai clubului și în urma unei astfel de investiții consistente, cred că putem spune fără rețineri că Control este un adevărat templu al muzicii alternative din România.
Când am ajuns acolo, sala de concerte era mai degrabă goală și mă așteptam ca prezența să rămână redusă, mai ales din cauza vremii. Totuși, exact la ora stabilită, dând dovadă de o punctualitate care mi s-a părut remarcabilă, băieții de la Second Wave s-au urcat pe scenă. După câteva piese, timp în care m-am lăsat absorbit complet de concert, am observat, plăcut surprins, că mai mult de jumătate din sală se umpluse.
Multor oameni le place să creadă că trăim într-o lume asemănătoare celei din filmul Matrix, dar nu avem nicio dovadă că trăim într-o astfel de lume. În schimb, experiența și rațiunea ne spun că trăim pe o planetă unde multiple sisteme interacționează într-un mod complex, dând naștere unui ecosistem capabil să ne găzduiască. La rândul nostru, noi, oamenii, suntem sisteme organice complexe. Avem un creier care este epicentrul acestui sistem și care ne ajută să înțelegem atât de multe lucruri complexe, dar care încă trădează originile sale animalice, umile. Dincolo de rațiune, pe care tot încercăm să o descifrăm și să o explicăm, avem și emoții și sentimente. Dacă emoția este ceea ce simțim acum, sentimentul reprezintă o structură narativă a trăirii. Simțim, deci trăim.
Radu Dorobanțu (tobe) și Daniel Antohi (chitară, voce) au o capacitate aparte de a transmite cu ușurință emoții adânci, creând un zid sonor intens, dar fără a deveni extrem de dens, construit din texturi melancolice care emană multă vulnerabilitate. Forța subtilă a tobelor lui Radu și vocea eterică a lui Daniel reușesc să emoționeze rapid și direct – suntem invitați la o deschidere totală către fragilitate. Chitara adaugă, pe alocuri, texturi de shoegaze și post-rock, accentuând această stare de vulnerabilitate și fragilitate.
Seara a debutat cu „Safe Place”, o piesă care ne invită să reflectăm asupra nevoii de a face mai multe eforturi pentru a ne descotorosi de instinctele vânătorului‑culegător și de a ne îmbrățișa latura umană – deopotrivă emoțională și rațională. Noi, Homo sapiens, am creat o lume în care putem fi, în mare parte, în siguranță și în care nu mai este nevoie de violență pentru a ne garanta supraviețuirea. Dar oare putem face acest lucru?
Apoi, „Heavy Heart” și „Funeral” ne-au pus față în față cu noi înșine – cine suntem, fiecare dintre noi, de fapt – și cu propria mortalitate și, mai ales, cu moartea celuilalt. Cu moartea FIECĂRUIA. O monstrum vitae et mortis profunditas![1] Experiența morții aproapelui – simbolizată de înmormântare – ne poate ajuta să sondăm sensul morții și, poate, să învățăm să o acceptăm. Sau, dacă nu putem, măcar să înțelegem importanța unei vieți trăite din plin.
„Peculiar” ne invită să îmbrățișăm diferențele dintre noi, oricât de ciudat ar putea părea acest lucru. A lăsa dizabilitățile și limitările fizice și psihice să ne definească existența și chiar să ne modeleze identitatea usque ad absurdum nu duce decât la o suferință continuă. Oare asta ne dorim, de fapt? „Ocean Bottom/Mountain Top” a adus îndoiala pe scenă. De ce așa și nu altfel? Îndoiala paralizează ca nimic altceva și nu există niciun leac cu adevărat eficient. Oare moartea reprezintă un leac universal pentru îndoială?
Au mai urmat „Couldn’t Save Yourself”, „Lost and Found”, „Warm Hands”, „Never Enough” și „Strange” – o succesiune de pendulări între deznădejde și nădejde. Momente dintr-o călătorie în care ne-am pierdut și ne-am regăsit, am simțit că trebuie să renunțăm la viață și totuși, cumva, am găsit resorturi pentru a continua. Sunetele încărcate de aceste emoții și sentimente ne-au acaparat și ne-au făcut să ne simțim ca în pântecul mamei. Cu toții ne-am simțit în siguranță, capabili să explorăm de ce a fi vulnerabili nu este o tragedie, ci un mod prin care putem învăța mai multe despre condiția noastră umană, în forma ei modernă.
Pentru că nu am dorit ca acel sentiment de comuniune și siguranță să dispară, i-am chemat din nou pe băieți să ne mai cânte măcar o piesă. Ei s-au întors și au cântat „Low Tide”. Apoi am fost pregătiți să ieșim în gerul nopții, în drum spre locuințele noastre, încărcați de emoții și sentimente cât pentru un an.
O întrebare nu îmi ieșea din minte: oare ce ar crede omul vânător‑culegător de fragilitatea lui Homo sapiens?
[1] O, ce putreziciune, o, ce hâdoșenie a vieții și ce hău întunecat al morții!, Sfântul Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, București, 2018, p. 110.
