Ziua de joi, 23 aprilie 2026, a fost una extrem de lungă și dificilă pentru mine. Totuși, faptul că am reușit să ajung la prima seară a festivalului Jazz in Church XI a fost ca o injecție cu viață în stare pură, care a stăvilit, chiar și pentru o oră, supliciul sufocant al acestei existențe moderne.
Din păcate, timpul chiar mi-a fost potrivinic în acea zi și nu am reușit să ajung la timp pentru concertul lui Luciano Biondini și al lui Klaus Falschlunger. Când am ajuns în Biserica Luterană, am zărit pentru câteva clipe sitarul lui Klaus, care tocmai era luat de pe scenă. Combinația de acordeon și sitar este cu adevărat inedită și reprezintă o punte binevenită între Europa și Asia, mai ales în aceste vremuri marcate de atâtea războaie.
Deși am ascultat albumul Once in a Blue Moon acasă, ar fi fost cu adevărat un deliciu să‑l aud live, în minunata Biserică Luterană. Cum nu puteam face nimic pentru a ajunge la timp, actul întârzierii a durut ca o tăietură adâncă, făcută în carnea mea efemeră de un bisturiu tocit.
Așadar, când am ajuns, scena era pregătită pentru pentru cei doi muzicieni greci, Yann Keerim la pian și Sokratis Sinopoulos la politiki líra. Așteptând începutul concertului, mi-a revenit în minte coperta albumului Topos, pe care îl ascultasem acasă de mai multe ori. O simplă fotografie cu un drum de pământ, mărginit de iarbă, care urcă spre vârful unui deal. Iar acest drum m-a făcut să mă gândesc la spațiul cultural comun pe care îl împărțim de secole cu maghiarii, bulgarii, grecii și chiar cu turcii.
Acest spațiu, denumit pur și simplu balcanic, și detestat de atât de mulți dintre noi, este, în fond, acasă. Acel acasă atât de familiar și atât de specific, încât nu ne putem dezice de el, orice am face. Acel acasă care rămâne cu noi, indiferent dacă ne mutăm la New York, Tokyo sau Paris.
Deși vorbim limbi diferite și folosim alfabete diferite, este evident că există mult mai multe lucruri care ne leagă într‑un continuum cultural unic – de la anumite rețete culinare, la obiceiuri, superstiții și ziceri. Spre deosebire de literatură, care este mult mai legată de experiența personală a fiecărui scriitor și încastrată în limitele limbii în care este scrisă, muzica are libertatea de a transcende cu ușurință limbile, mentalitățile și chiar experiențele personale.
Muzica este un drum care, în cazul lui Sinopoulos și Keerim, pornește din Transilvania și ajunge undeva prin Grecia. De-a lungul acestui drum, diferite opriri, experiențe personale și traume au îmbogățit muzica, însă tot ce s-a întâmplat în mod specific s-a pierdut pentru totdeauna în timp și spațiu. Totuși, toate acestea își fac simțită prezența subtil în muzică, chiar și astăzi. Căci muzica poartă cu sine memoria tuturor celor care au compus-o, au interpretat-o și au reinterpretat-o.
Topos include cele șase Dansuri populare românești culese de Béla Bartók din Transilvania și prelucrate de acesta într-o versiune pentru pian, dar și câteva compoziții originale ale muzicienilor greci, puternic influențate de acest material folcloric, care conferă coeziune întregului album.
Așadar, Sinopoulos și Keerim reinterpretează aceste piese într-o manieră proprie, combinând miezul lor tradițional și contribuțiile lui Bartók cu elemente ale muzicii bizantine grecești, dar și cu principii ale improvizației jazzistice. Rezultatul este o muzică ce invocă emoții pastorale ancestrale. Ba chiar am putea spune că albumul în sine este o veritabilă transhumanță sonoră prin întreaga Peninsulă Balcanică. Iar totul se simte atât de familiar.
Concertul a început într-o liniște desăvârșită. De altfel, Biserica Luterană, impresionantă prin înălțime și prin decorațiile sale elegante, dar discrete, impune aproape firesc un cod de conduită strict. Doar muzica poate umple interiorul înalt, cu liniile sale drepte și proporțiile echilibrate, care construiesc o senzație de ordine și calm.
Și, odată cu primele note cântate la pian de Yann Keerim, timp de puțin peste o oră, deși în biserică se aflau peste două sute de oameni, s-a auzit doar muzica celor doi muzicieni. Sunetul a fost purtat de o acustică incredibilă, care a amplificat totul cu ușurință și a oferit muzicii un sentiment de profunzime viscerală. Au fost momente în care m-am simțit cu adevărat sfâșiat în adâncul ființei mele de intensitatea muzicii.
Yann Keerim și Sokratis Sinopoulos au cântat cu pasiune, fiind total concentrați asupra muzicii. Nu au existat pauze; de altfel, nici nu ar fi fost binevenite. Plăcerea a decurs din faptul că pășeam pe drum, nu din faptul că aveam să ajungem la o destinație finală.
De fapt, când am ajuns la finalul concertului – această primă destinație – am simțit și mai puternic durerea provocată de bisturiul care tăiase mult prea adânc în carne. Dar această primă destinație este, de fapt, doar prima oprire din cadrul festivalului Jazz in Church. Din fericire, mai urmează câteva opriri până la destinația finală de duminică seara.
