„Ultimul tren pentru direcția Anghel Saligny se formează la linia 1.” Așteptând cu smerenie somnolentă această manifestare miraculoasă întru ființă a unui tren care acum câteva minute pesemne că nici măcar nu se deplasa în planul nostru terestru, realizez că exact veleitățile ontologice nebănuite ale celui mai târziu metrou – metroul de pe urmă, care ne poartă departe de lucrurile care lasă urme – reflectă cheia deslușirii oricărui episod cu consistență de o duritate excesivă. Duritate – nu în sensul de contondență, ci impenetrabilitate – elemente care ne traversează sistemul, fără a putea fi dezasamblate și asimilate.
Iată cheia: totul se rezumă întotdeauna la actul formării și revendicării sinelui din nimic, la dirijarea activă (volițională, nu voluntară) a undelor – sonore sau nu – între pereții tunelului personal prin existență, din care nu ne este dat și din care nu trebuie să ieșim vreodată. Acolo (aici), în adâncimile vieții personale, nu se infiltrează nimic legat de mulțimi și mulțumiri, de poluare și polemici, de gradul performanței tehnologice a ființei umane – dacă alegem să nu se infiltreze. Imunitatea colectivă este realizată imediat atunci când ești unul singur.
Aici (acolo), în tunelul îngust prin care de-abia încape o singură persoană (ce bine că exist exact sub forma unei singure persoane – de fapt a unei jumătăți de persoană – și nu recunosc decât în mod ambiguu alte existențe), viața conștientă (complementară, dacă nu chiar antagonică Vieții) reprezintă un colaj alcătuit doar din ceea ce alegem să subliniem și decupăm dintr-o realitate în a cărei integralitate, continuitate sau fluiditate am încetat să mai credem. Pe măsură ce anii se risipesc fără a fi fost nevoie, sufletul este desecat, iar înaintarea devine superfluă – tunelul minții se contractă, este tot mai dificil să ne deplasăm; precum un cheag sangvin, căutăm atacul cerebral care să ne plaseze în poziția de entropie maximă. Sinele ne este uter și mormânt (ambele fiind elemente primare – pe care nu le putem secționa, din păcate, mai departe, pentru a le integra în alte colaje).
Acolo (aici), în galeriile sinelui, poți alege să refuzi legitimarea peste măsură a unor palide paiațe online, care nu reprezintă mai mult decât păpuși de mână ale forțelor care domină – temporar, mereu temporar – vremurile – temporare, mereu temporare. Incapabili să articuleze opinii inopinate, acești pioni ai deteriorării cerebrale cauzate de pandemia social media sunt robii credinței că toate elementele realității, chiar și legile naturii, chiar și arta, trebuie să fie supuse unui sistem de rating prin care individul să își exprime gradul de satisfacție. De ce? Pentru că acest individ – omul care gândește în spasme – nu poate dospi vreodată o idee care să reprezinte mai mult decât un reflex. Pentru că acest individ a ales să nu fie decât o tranzacție – în lumea lui, totul se exprimă în termeni de beneficiu, utilitate și raport preț-calitate. Muzica nu are, pentru acest individ, absolut niciun substrat dincolo de faptul că este un produs care se vinde și se cumpără. Dar în tunel ești în siguranță: ce să îți vândă acest biet rotopercutor cu limbariță, dacă tu nu vrei să cumperi nimic? Ce malformație sinistră, să crezi că totul se întâmplă pentru a fi judecat de tine – judeci, deci exiști. Dar nu cumva tu ești inculpatul care trebuie judecat, produsul care trebuie evaluat?
Dacă de pe scenă răsar deteriorarea și bătrânețea, atunci să le privim și să le recunoaștem autoritatea, pentru că deteriorarea și bătrânețea răsar și din noi. Desigur, în lumea individului a cărui unică forță vitală este economia, bătrânețea reprezintă doar productivitate redusă, irelevanță, povară, plictis – pensie. Să mai fii relevant numai prin propria prezență umană? Niciodată! Fii util pentru mine! Dar dacă eu aleg să nu îmi fiu util nici măcar mie însumi? Situația devine chiar mai gravă atunci când, evadând din Târg, ne îndreptăm către deșerturile morale aflate la polul opus, al habotnicilor cu inimi fabricate de industria grea din Uniunea Sovietică, cu colți ruginiți, plini de tetanos, traducându-și lumea doar în funcție de șabloane-idealuri regresive… Dar ne îndepărtăm prea mult de tunel. Abandonați misiunea – hienele amușină!
Aici (acolo), în tunelul sinelui, nu există economie de piață funcțională, autoritarism și nici măcar muzică propriu-zisă – plutesc doar umbre străvezii ale emoțiilor, nuanțe tremurânde ale durerii, adieri oftate ale respirației, pulsul distant al pământului cald, rece și nuclear. De aceea, aș fi putut sorbi cele două ore de Metallica chiar și fără mișcări, fără sunete (fără mingi – dar dacă mingi ați cerut, mingi vi s-au dat!), privind, doar, orb și mut, către oamenii ale căror minți le fredonez de atâtea ori, mai ales atunci când stânci masive din tunel se prăbușesc peste mine, dislocate de cutremurele produse fie la suprafață, fie în adâncimile și mai mari.
Acolo (aici), în compania singurului om pe care l-am cunoscut vreodată (eu), aleg acum ca acest moment să fie exact despre declin, despre carnea vulnerabilă din care este croit chiar și enormul James Hetfield – un monument din carne. Atunci când gândurile petrec atât de mult timp în preajma morții, este nevoie de un memento mori care să scuture praful de pe anteriorul memento mori, între timp atenuat. Dacă nu alegi sau ți se alege vreo scurtătură izbăvitoare, înainte de moarte, trebuie să te confrunți cu bătrânețea – poate că moartea nici măcar nu reprezintă mai mult decât un punct oarecare pe segmentul de dreaptă al îmbătrânirii. Poate că declinul este, de fapt, forța generală la suprafața căreia ar trebui să ne topim, spumos, din punct de vedere filosofic. Poate că totul este despre bătrânețe, ca pantă a declinului, chiar și atunci când nu pare că este despre bătrânețe.
Hetfield, purtând cortina groasă în spatele său neînfricat, închide seara: „We hope to see you again” – cu toate ramificațiile luxuriante ale acestei afirmații șerpuitoare – cu toată moartea ei. Hetfield, ținând munți de cortine în spate, închide seara și închide lumea: „Be kind to yourself”. Apropriat și apropiat – aceasta este eticheta colajului meu îndosariat. „Be kind to yourself.” Nu ieși niciodată din tunel! Nu merită. Fii mai blând – permite-ți să prinzi rădăcini, să te scurgi, să mori bătrân. Cât despre „You are not alone”? Îl abandonez la intrare; eu aleg colajul, pentru că eu trebuie să trăiesc, mai departe, cu el – pentru că eu trebuie să trăiesc, mai departe, cu mine. „No man is an island”?! Eu sunt un tunel fără ieșiri către suprafață.
Aleg să fiu blând cu mine însumi, însă doar pentru că nu mai există altcineva în afară de mine – îmi merit toată blândețea. Aleg ca viața din afara mea să fie un colaj, creat după chipul și asemănarea mea.
Iată colajul acestui contact cu Metallica, pe care aleg, acum, să îl înrămez – playlistul personal:
„So let it be done.”
„Time marches on.”
„Who the hell are you?”
„Been cheated of my youth.”
„Full speed or nothin’.”
„That old man here is me.”
„And on I burn.”
„There is nothing more for me.”
„I ask no one.”
„But I know.”
„And I no longer care.”
„There’s not much left of me.”
„There is no escape.”
„Now your life is out of season.”
„Something’s wrong.”
Eu sunt! Aceasta este blândețea mea.
Nu ieși niciodată din tunel! Aici se formează totul.
Cobor. Să te adâncești atât de mult în gânduri, încât să devii una cu magma.
Încă mai sunt file albe în dosar. Încă mai sunt pietre funerare neinscripționate. Încă mai este magmă.
