Decizia resurecției Numărului Trei a fost luată în primăvara anului 2025 – între acea idee embrionară și concretizarea sa manifestă din ianuarie 2026, ne-am recalibrat, treptat, expresivitatea, intențiile și tehnicile, printr-o serie de texte care în acel moment nu aveau la dispoziție un spațiu unde să își poată duce la îndeplinire, până la capăt, menirea: odihna veșnică într-un spațiu public. Acum, glia internetului este pregătită să le absoarbă.
Așa cum îi stă bine unui veteran al fostei păci sociale, deci cu suficient timp pentru mobilizarea extensivă pe câmpurile de luptă intracraniene, există o serie lungă de formații pe care le urmăresc îndeaproape încă de când rătăceam prin nebuloasa protoplanetară. Am asistat în persoană (deși nu cred că eram încă o persoană) la debutul live Redrum din (cred) anul 2007, pe când Seattle nu devenise încă o eră geologică iar sunetul armei lui Cobain încă se auzea, precum un tunet, printre gânduri negre, de furtună. Revin în muzeul grunge-ului și îl regăsesc, mereu, încă viu. „Încă” este un cuvânt minunat. Încă este un cuvânt minunat.
Ne-am adunat astăzi, aici (acolo), împreună, să ținem un priveghi pentru vremuri demult sugrumate de consternare, să jucăm cât mai onest o scenetă în care ne prefacem cu toții că nu suntem mai puțin decât anticipam, cândva, că aveam să fim. Să construim un decor în care legile firii amuțesc și avem la dispoziție suficient spațiu liber în care să ne convingem unul pe celălalt că frumosul nu este doar un capriciu prins într-o pânză de păianjen întinsă între crengile uscate ale unui copac doborât.
Pe drum, plouă a întrebări, a „Rain When I Die”. Se cântă și piesa; plouă oricum, se moare pe undeva, se sorb pofte prin vene, se adulmecă ritmuri cardiace. Tânguieli și var nestins, stins. Sicriul deschis poate reprezenta o barcă de salvare pe marea suferinței, despre care, bineînțeles (bine-neînțeles), Seattle nu uită să ne cânte, de fiecare dată când îl invităm să cânte. Mulți navigatori de nădejde pe marea suferinței ne-a oferit grunge-ul… Aceștia nu ne-au dezamăgit niciodată: întotdeauna se îneacă, fără a mai răzbi la mal. De câte ori nu căutăm ghizi care să știe să ne conducă spre pierzanie?
Anii ’90 sunt față de prezent ceea ce erau anii ’60 pentru figurile mitice în numele cărora aprindem astăzi lumânări-amintiri, din punct de vedere al intervalelor temporale care le despart. Suntem nostalgicii zidiți în obsesia propriei tinereți, întorși cu spatele către un viitor scris în limbi pe care nu suntem interesați sau capabili să le mai deprindem. Am devenit exact clonele reacționare peste care ne cățăram altcândva, doar pentru a ridica sfidător drapelul negru și apretat al avangardei. Romantici în rezervă. Suflete pensionate. Matematicieni ai trecutului, efectuând operații pretins liniștitoare cu mulțimile anilor trecuți și rămași, căzuți și imaginați. Ani doborâți. Pânze de păianjen.
Și totuși, ce frumos era! Tonele erau mai ușoare. Anii nu erau tone. Substanțele erau mai reactive. Puteam fi resuscitați mai repede. Să stabilești recordul olimpic pentru timpul în care ești resuscitat… Chiar așa: „And it ain’t so bad” (chiar dacă nu s-a cântat, subiectul planează – publicul acvaplanează).
Extravaganța splendidă a ființei libere să cânte și viața, și moartea, și tot. Liderul mulțimii apare, înfășurat în pene, iar pe spatele său plutim cărunt, pasărea preistorică instigând la revolta depresurizată a memoriei, ca un orator al exceselor clasicizate. Ne acceptăm și ne susținem – ne trăim și ne încuvințăm reciproc fanteziile. Îți ofer ofranda credinței mele oneste că ești exact ceea ce visezi a fi – însă doar dacă aceasta va fi reciprocă. Pacea și arta: iluzii colective în care ne-am dori să murim, doar cu impresia violenței.
„Nothing seems to kill me / no matter how hard I try”. Oare? Oare? S-ar putea ca până și o cercetare superficială să releve contrariul.
Cu detenta specifică elementelor aflate dincoace de trecut, muzica sterilizată a vremurilor pe care le-am născut forțat (ADN din ADN-ul nostru) învăluie răbdător hala resuscitată din Filaret (vechea Gară Filaret este acum autogară, la fel cum vechile noastre identități au devenit, și ele, automatisme). Actualitatea așteaptă să ne trezim. Și totuși, când realizezi dacă îți este dat să devii o marionetă trasă de ștreang? Ștrengari bățoși se leagănă palid în adierea feromonilor. Invidioși, ne legănăm și noi, dar ceva mai apologetic.
Reveria este deviată tare ușor înspre coșmar: „You’re in high school again”. Nici chiar așa! Parcă îți vine să rostești farmece bacoviene pentru protecție împotriva diavolilor cu catalog. Îi catalogăm drept rău-famați.
Grunge-ul este lipit de piele și suntem jupuiți odată cu îndepărtarea sa. Dar cine nu se îndepărtează, până la urmă?
„Oh God, please, won’t you help me make it through?” Nu.
