Atunci când se află pe scenă, Luna Amară este mereu perpendiculară. Devine responsabilitatea noastră, a publicului, să ne ridicăm la nivelul geometric al actului artistic și să susținem partea ce ne revine din unghiul drept. Poți să nu te ondulezi? Poți să fii originea comună a două semidrepte care se întind în direcții diametral opuse? Poate crește ceva sprijinind-se în solul tău?
Dar, mă întreb: unde este tulburarea în expansiune de altă dată? S-a depus somnolent în jur: aceste pahare calme, așteptându-și otrăvurile lângă bar (asemenea mie), nu pot deveni ele oricând cioburi care să împartă Mările Roșii ale sângelui arterial, precum un nou Moise, specializat în hematologie? Aceste pahare luciferice, luminând ascuțit a neon în accelerație, sunt parte din tot… Cu picioarele în sus, paharele în expectativă par cruci întoarse, așteptând desăvârșirea nocturnă a ritualului liturghiei intoxicării. Pentru a bea din sângele divinității, nu trebuie divinitatea determinată, mai întâi, să sângereze? Dacă va fi cazul să ne dizolvăm, nu ne putem dizolva, măcar, în incandescență hidratată, în loc să fim absorbiți nepăsător de solul uscat și crăpat din cimitirul nervilor optici? Ba da, dar nu ne putem scutura totuși și în alte moduri de acest nimb clorotic care ne îmbracă în noi și noi crize, precum arahnida își îmbrățișează prada în mătase imaculată? Drumul către scenă trece prin bar? De pe scenă, se poate ajunge oriunde – cel puțin Luna Amară poate ajunge oriunde.
„Nimic de dat, doar de uitat.” Dezgropând galerii demult prăbușite, precum „La vedere” sau „Din valuri ard”, Luna Amară aruncă pământ, pământul, Pământul asupra noastră. Din cercurile unor dureri, în cercurile acelorași dureri – iar în centrul cercului așteaptă, static, ceea ce vedem permanent, amețitor, dar nu vom atinge niciodată.
Visul portocaliu, visul albastru, visul roșu sunt, toate, părți integrante ale coșmarului multicolor – condamnarea pe care trebuie să o ispășim în lume. Centauri înarmați ne escortează, dormind, către coșmarurile altora, pe care suntem siliți să le visăm și noi. Toate somniferele din lume nu mă pot adormi; toate alarmele din lume nu mă pot trezi, pentru că am dormit toate somnurile și mi-am trezit toate treziile – multe, multe dintre ele, alături de Luna Amară. „Dacă tu ești doar al tău eu cine sunt?“ – nu este deloc o întrebare. Toți anii dintre mine și Loc lipsă nu mă pot opri să ard din valuri.
Recunosc, nori adânci de invidie aruncă deseori umbre severe asupra conștiinței mele: cum poate să își conserve Luna Amară această autenticitate, de atâta amar de vreme? De câte ori am murit și m-am descompus, în timp ce Luna Amară a rămas vie? Cum păstrează Luna Amară echilibrul precis, până la ultimul nivel atomic, între onestitatea emoțională deplină și zidul impenetrabil de mister? Deși pot recita oricând nu numai textele Luna Amară și toate milisecundele emoțiilor împletite în interiorul pieselor, dar și emoțiile imprevizibile pe care le vor genera în viziunea mea volatilă, totodată, descopăr mereu că sunt surprins de modul în care se derulează toate acestea, de parcă nu ar exista o combinație finită de trăiri ale celor arondați materiei… Resimt Luna Amară de parcă aș vorbi eu, despre mine însumi, într-o limbă pe care nu o înțeleg.
„Cui și spin” îmi aduce aminte că fiecare gând propriu există incipient sub forma unei bombe artizanale care împroașcă în jur cuie. De aceea, sunt mereu un genist, asudând în lumea precară a propriilor viziuni. Și acum, mai ales acum. Privesc în urmă, fix și furios, dumnezeii vineți care mă tot strangulează. Vă vin eu de hac. Îmi vin eu de hac. De fiecare dată când nu am murit, sunt un erou. M-am salvat!
Călătoresc din loc lipsă în loc lipsă. De această dată, mi se spune că urmează stația Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă. Dar data viitoare, ce va mai urma? Posibilitățile sunt sfârșite.
„Ard uitări în care nu mai pot să fiu.” Dar dacă nu mai pot să fiu, atunci ce?
