Fiecare zi decurge, în esență, la fel: închizi ochii, apoi închizi ochii, apoi închizi ochii. Iar, la final, nu-ți mai rămâne decât să închizi ochii.
În fiecare zi este noapte. În fiecare noapte, deoarece, în ceasurile nocturne, nu te mai zbați decât pe dinăuntru, permițându-i somnului REM să-ți paralizeze teroarea musculară, te scufunzi în gunoaie – iar dimineața trebuie petrecută căutând drumul înapoi către suprafața vieții tale din groapa de gunoi, înotând. Dar de unde se tot scurge această zbatere incorigibilă a vieții? Întotdeauna știi exact locul în care ți-e dat să revii în fiecare seară. La gunoi! La gunoi cu tine! Atunci? În majoritatea zilelor, nu există explicație. Îți ispășești sentința motorie, pe care nu ai vlaga și cerbicia intelectuală (ca să nu mai vorbim de cea morală) să o pui vreodată sub semnul întrebării. Sentențios, înarmat cu satâr și sentimente, purcezi, pur și simplu. În această zi însă, există The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, împingând bolta cerească, astfel încât să răzbată o rază alcătuită din ceea ce ești prea orb pentru a vedea, prea sărac cu duhul pentru a înțelege, prea mort pentru a trăi, și în direcția ta afurisită.
Feericul Dark Bombastic Evening 12, dincolo de toată alura și personalitatea sa oricum inegalabile, ne-a oferit prilejul și privilegiul de a asista, în suflet și oase, la o reprezentație The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, concept muzical care a revenit recent – anul trecut – în lumea celor vii, după doisprezece ani în care cine știe unde s-a aflat. (Dar noi știm cu adevărat unde ne-am aflat în ultimii doisprezece ani? Câte clipe de absență din propria conștiință am consemnat, în raport cu cele de prezență?)
The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble ne-a invitat să stăm nemișcați, față în față cu o demonstrație artistică pe care simt că nu-mi este tocmai îngăduit, în starea umană josnică în care sorții mi-au hărăzit să mă întruchipez, să o murdăresc cu prea multe dintre cuvintele mele. Cine îmi dă dreptul să îndrept cuvinte în direcția acestor artiști? Ce s-a petrecut, acolo, pe scena Dark Bombastic Evening (mulțumesc, Dark Bombastic Evening – ce concept, ce steag fluturând cu verticalitate, fără teamă de cer!) va rămâne, oricum, acolo. Un ocean seacă o singură dată. (Mai exact, seacă o singură dată o singură dată. Poate seca de mai multe ori de mai multe ori. Dar niciodată de mai multe ori o singură dată sau o singură dată de mai multe ori.)
Nu știu ce s-a întâmplat, exact, chiar dacă aș fi îndeosebi preocupat să explic, cu trasabilitatea coerenței și amănunte jurnalistice îndestulătoare. Pentru a explica o singură piesă – ca să nu mai vorbim despre un întreg concert – The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, ar trebui să străbatem mai întâi, pas cu pas, tot spațiul, până ajungem dincolo de Geneză. Dar, ajunși dincolo, nu cred că ne vom mai întoarce. Într-un mod similar a decurs și experiența The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble pe scena Dark Bombastic Evening. A fost, la început lumea, așa cum a tot fost. Cineva a spus ceva? Ceva a luat foc? Câteva incantații magice – apoi negru. Nu a mai fost lumea, o vreme. Pământul a început să urle. Copacii au ieșit din rădăcini și au devenit corzi – și bice. Geneza genezei. Dacă ar fi să iau ceva cu mine din acest concert, atunci oricum nu aș mai putea scrie despre el. Așa că mai bine îl las acolo unde a fost, neatins.
Dar cum „orice lucru bun trebuie să se termine” (cunoaștem expresia), astfel încât totul să poată fi din nou rău (nu ni se spune însă, de regulă, în mod articulat, și continuarea), la un moment dat a trebuit să intrăm din nou în pielea noastră. Nimeni nu ne-a furat-o, cât timp eram supuși transfuziei de suflet. Cui să-i fie de trebuință? Totul a fost pustiit după intervenția The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. Odată cu eliberarea scenei, probabil că sunt răniți care se târăsc repede către umbre, pentru a se mai ascunde, măcar câteva minute în plus, de realitate. Nimeni nu a supraviețuit dintre cei care oricum nu trăiau. Ceilalți… Ceilalți?
În ciuda numărului finit de respirații, avem la îndemână toate instrumentele necesare pentru a distruge toate instrumentele pe care le avem la îndemână. Iar în ciclul de distrugere care va urma, putem merge întotdeauna mai departe. Există o pletoră inepuizabilă de lucruri împotriva cărora să te întorci. Putem merge întotdeauna mai departe.
Ancorat în pământ chiar la poalele scenei, lăsând în urmă sforile care șerpuiesc și sâsâie în jurul gleznelor mele, privindu-mi cu jind grumazul și așteptând să mă împiedic pentru a se năpusti, am putut să-mi abandonez pielea umană, cu toate complicațiile sale inutile: craniu, gonade, esofag și toate celelalte farse. Sunt expus aici – simt că mă aflu la mila unui animal masiv, care se mișcă și ucide cu egală grație și precizie. Zac în capătul fiecărui coridor neașteptat format în simfonia de adieri auditive expulzate; citesc cum, în mod neîndoielnic, pe aceste circumvoluțiuni muzicale s-a suferit și s-a murit – au fost răstigniți și jertfiți numeroși zei născuți morți.
The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble reprezintă o epiglotă care ne permite să nu murim sufocați sub apăsarea nevoilor devastatoare ale dezastrului în formă umană, pe care continuăm să le înghițim pe nemestecate. The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble ne șoptește cu toți decibelii lumii: te rog, respiră, dar nu te mai naște! Destul. Preluăm noi totul de aici. Respiră. Doar astfel vei găsi răgazul necesar pentru a intra în ritmul celui care nu respiră.
Dacă plânsul ar fi, cumva, eradicat, nu ți-ar mai rămâne decât să fi murit cât mai demult cu putință. Cu neputință încep și închei acest text.
De fiecare dată când clipești, să vezi altă culoare, apoi să nu mai vezi. Un lacăt deschis și ruginit.
