Tot ce nu merităm, primim.
După toate ploile întregi, regimente după regimente de râme și-au părăsit existențele subterane pentru a cuceri lumea efemer hidratată a suprafețelor. Înfrângerea războinicilor fără cauză a fost devastatoare: fragmente sfârtecate de anelide copleșite pavează acum un drum care era deja pavat (nu este nicio figură de stil secundară sau terțiară aici – chiar a fost o zi de doliu ploios printre râme). Marea înjumătățire s-a abătut – iată – asupra celor aflați la un nivel mai înalt decât se cuvine.
Acestea fiind pericolele care cutreieră, necontrolat, suprafețele lumii (și treieră grânele ființelor, transformându-le în anafură), am hotărât că singura măsură acceptabilă pentru a garanta atât cât a mai rămas din schimbătoarea siguranță a sinelui – care nu știe să se târască, oricum, prea bine – este să evadez în subsoluri.
Astfel, m-am refugiat în adăpostul subteran din Uzina Coffee, pentru o revedere cu BRUS, mereu primitor pentru toți refugiații din calea propriilor terori-sperietori-de-viață. Pericolele au evoluat însă odată cu mine, lăsându-mă să efectuez eu următoarea mutare, deși tocmai îmi epuizasem ultima mutare. Iată pericolele-miriapode, coborând treptele, urmându-mă. Descoperindu-mă. Rămân și ele înmărmurite și încep să îl asculte pe BRUS.
În anonimatul rarefiat al unui eveniment underground construit în jurul intimității, nu mai există nicio posibilitate de evadare. Artistul, de regulă încolțit, poate riposta nemilos. BRUS ne sesizează slăbiciunile și întoarce armele împotriva noastră. Noi suntem cei responsabili pentru toate sentimentele și gândurile noastre; răspundem solidar cu ele, în fața lui BRUS. Este datoria noastră să aruncăm în aer scările, pe măsură ce coborâm.
Precum o râmă, nu am ochi (de aceea nu mă poți privi în ochi) – dar privesc lumea (o privesc!) prin celule fotosensibile, ascunse de-a lungul segmentelor trupului meu (dar mai ales în interior, orientate către întunericul desenat după dictatura metronomului).
Nu ne vom îneca niciodată aici. Pentru că, oricât de mult ar ploua, printre cărămizile din care reprezentația BRUS este, ca de fiecare dată, atât de atent clădită (fiecare piesă BRUS este o catedrală), se întrevede încă un subsol, în care nimeni în afară de artistul aflat la originea axelor nu are acces, dar în care există un spațiu aproape infinit („aproape infinit” – ce stare!) pentru toate revărsările care au fost și care vor mai veni. De aici, mai departe, apele aduse din afară se pot infiltra până în cel mai izolat și inaccesibil infern, stingându-l. BRUS stinge infernuri.
Cine cântă și cine ascultă? Nu sunt eu BRUS, dar aș fi putut fi? Nu contează. Cineva bate la ușa liniștii, e timpul să plec mai departe. Cine e? Râmele? Nu vreau să fiu infinit. Nu vreau să fiu finit. Vreau să fiu aproape infinit. Negreșit nu înseamnă că nu este greșit – de ce? Cu sclerele aburite, mă decid că trebuie să urmez mobilizarea râmelor, către moartea sigură cu care lumea de afară mă așteaptă.
Nu pot controla simbolurile de pe talpa care mă va călca – pot controla însă fundalul sonor. Fie BRUS. Până data viitoare…
