Sculptând această introducere, ca de obicei, cu un cuțit de plastic, în blocul din beton armat al propriei dureri existențiale, sunt străbătut de certitudinea, conștient subiectivă, dar inexorabilă, că interviul pe care urmează să-l citiți reprezintă, fără dubiu, cel mai important text publicat vreodată pe site-ul Numărul Trei.
Acest statut nu este conferit numai de entuziasmul colosal de a restabili conexiunea directă cu o formație vitală atât pentru mine, cât și pentru Numărul Trei – o formație care mi-a modelat lutul personalității, pe când acesta încă era moale. Răspunsurile pe care Marcel Hosu ni le-a dăruit, cu mărinimia specifică virtuozilor veritabili, consună profund cu multe dintre principiile fundamentale pe care am încercat întotdeauna, cu obstinație, să le păstrăm în centrul câmpului nostru vizual: densitatea sentimentală și ideatică, contopirea cuvintelor cu onestitatea ascunsă a sufletului, deferența față de actul sacru al comunicării, ireverența față de totalitarismul moral din ochiul uraganului comercialismului turbat, infiltrat în Moralitate, Artă, Idee și umanitate – sau, sintetizând: tratarea fiecărei creații ca pe o filosofie a existenței. Acest interviu, familiar precum mângâierea unei intuiții, trăiește, respiră, plânge, cântă și nu se teme, dacă este nevoie, să-și dezvăluie fragilitatea albă și să moară, înflorind.
Lectura acestui text a reprezentat, pentru mine, o experiență pendulând între disoluție, exorcism și terapie. Marcel Hosu nu numai că a acceptat să reverse lumina explicației asupra tuturor curiozităților specifice legate de metabolismul Alternativ Quartet, dar mi-a înmânat, cu generozitate, timp din timpul său, dând curs unora dintre neliniștile mele filosofice. Am suferit în fața durerosului accident destăinuit, am salutat intensa pasiune comună pentru Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, Cui și spin sau A Ghost Year, am jubilat în fața unor idei pe care le susțin cu ritmul meu cardiac (de pildă: „ar fi ideal dacă s-ar putea ca muzicienii să se ocupe în primul rând de muzică”), am oftat în fața revelației împărtășite privind ireversibila „vâscozitate” (acesta este termenul perfect!) diferită a finalului anilor 2000/începutului anilor 2010 – și, cu precădere, m-am prăbușit în reflecții crescător abisale privind apăsările generate de relația conflictuală cu propriile creații. Nu în ultimul rând, m-am întrebat dacă nu cumva zidul mizantropiei, în spatele căruia am decis să mă ascund, ar putea fi doar șesimea unei temnițe.
Sper că și cititorii Numărului Trei se vor lăsa, în egală măsură, dezmierdați – sau sedați – de toate aceste emoții livrești, derulate, mai jos, prin condeiul lui Marcel Hosu, înmuiat direct în cerneala străvezie a Spiritului.
Uneori, nu numai liniștea poate astupa goluri.
Numărul Trei: Salut, Marcel! Suntem deosebit de bucuroși și onorați să te avem din nou ca invitat pe Numărul Trei, după mult timp. Voi începe cu o întrebare directă, legată de activitatea Alternativ Quartet: când să ne așteptăm să mai auzim orice fel de noutăți din partea voastră, fie ele discografice sau concertistice?
Marcel: Salut, Alex. Mă bucur foarte mult să răspund din nou la un interviu pentru Numărul Trei. Mă transportă într-o perioadă atât de bine delimitată, relativ scurtă și imposibil de repetat – finalul anilor 2000 și începutul anilor 2010 – un timp care acum îmi pare hipercondensat, singular, cu o textură sau „vâscozitate” diferită față de ceea ce a urmat de pe la jumătatea deceniului trecut.
Îmi va fi foarte greu să îmi găsesc cuvintele cu care să răspund la fel de direct unei întrebări, în fond, simple și pragmatice. E un răspuns pe care nu îl am și de care fug de ceva timp.
Acum un an și jumătate am avut un accident despre care nu am vorbit încă în mod public. Mi-a întrerupt activitatea muzicală și m-a marcat profund – un accident care mi-a afectat serios o ureche și mi-a provocat o agonie de nedescris, din care încă nu am ieșit complet, care continuă cu diverse complicații medicale și tratamente și pe care încerc cu mare dificultate să o depășesc.
A fost un șoc neașteptat, nu doar fizic, ci și emoțional, care a tulburat, printre altele, și raportul meu cu muzica. Mi-a fost luată o cârjă invizibilă, pe care nu știam că o am și care mă ținea în picioare mai mult decât credeam. Am învățat între timp să merg și fără ea, să îmi reiau unele activități din viața de dinainte, să îmi creez încet o nouă existență. În ce fel se va reintegra muzica în noua ordine pe care o trăiesc rămâne, în schimb, o întrebare deschisă pentru mine.
Am lăsat atunci neterminate o serie de piese. O parte continuă albumele Deocamdată suntem / Departe de Solstițiu, unele sunt reworks, altele continuă albumul Stasis, altele încep ceva complet nou. Mă întreb ce se va întâmpla cu ele, când vor primi o formă, cum vor fi organizate, care dintre ele vor fi duse la bun sfârșit.
Întreruperea de acum – spre deosebire de altele din trecut – a venit pe neașteptate și complet altfel. Plănuiam să continuăm să lansăm materiale noi, să susținem concerte, să „o luăm de la început”. Acum se pare că voi avea de-a face cu un început cu totul diferit, cu o serie de întrebări fără răspuns și cu provocări noi.
Tot ce pot să sper e că, undeva sub mormanul jegos de patologii și de suferințe dispersate, pot crește totuși gânduri și stări familiare – că dintr-o suferință lipsită de sens se poate naște ceva nou, sau că, după o schimbare atât de majoră, pot continua măcar parțial ceea ce a fost înainte. Sper, cu alte cuvinte, că nu am ajuns la capăt de drum. Am iubit foarte mult, poate prea mult, ceea ce am încercat să facem la început cu AQ, cu Iglu, cu noul capitol muzical care tocmai începuse.
Nu știu când vom avea următoarele concerte; sper că vor urma peste ceva timp, cu siguranță nu în curând. Am însă momente în care simt că va trebui să urc din nou pe scenă – în măsura în care voi putea, din punct de vedere medical. Simt că este ceva ce trebuie neapărat să fac, că nu mai e vorba doar despre mine, ci și despre copiii mei, despre cine vreau să fiu și despre ceea ce vreau în continuare să încerc să spun ca artist, tată, soț, prieten, coleg de trupă, apropiat al unor oameni care – spre continua mea surprindere – încă ne ascultă. Dar totul este, deocamdată, mult prea incert. Următorul pas ar fi să ne întoarcem la un whiteboard rămas de mult neșters și să vedem ce se întâmplă când băgăm mormanul de scule în priză.
Numărul Trei: Într-o introducere pentru un vechi interviu cu Mihnea Blidariu, republicat recent, spuneam că unul dintre cele mai mari privilegii pe care Numărul Trei mi le oferă este posibilitatea de a adresa în mod direct întrebări unora dintre artiștii care mi-au definit existența. Acum, voi profita exact de același minunat privilegiu și te voi iscodi privind o curiozitate personală. De ce în spațiul online nu putem accesa nicăieri variantele complete ale primelor materiale Alternativ Quartet? Îmi este atât de greu, de exemplu, să ascult Liniștea astupă goluri fără „Treaz”, „Amargana O” sau „Sfârșit”…
Marcel: În sesiunea de înregistrare a ultimelor albume am avut o colaborare foarte bună cu sunetistul din studio și ne-am decis ad-hoc – probabil cam târziu – să remasterizăm vechea discografie (primele albume AQ și albumul Iglu / Stasis, care devenise între timp parte din repertoriul AQ). În acest proces ne-am confruntat cu imposibilitatea de a mai relansa și de a mai lucra la unele piese. Dificultatea venea dintr-o dorință evident contestabilă: aceea de a ne rescrie trecutul – un act imposibil, dar căutat neîncetat. Ce frumos ar fi să putem fi mai coerenți și mai „consecvenți” decât suntem de fapt – o exigență probabil justificată, dar cu siguranță neaplicabilă retrospectiv.
Trebuie, pe de altă parte, să facem un pas în spate și să recunoaștem că nu am avut niciodată o capacitate curatorială prea bună. Am fost prea atașați de lucrurile pe care le-am produs, nu am avut curajul să muncim suficient de mult pentru a produce, în cele din urmă, mai puțin. Cred că am lansat multă muzică în primii noștri ani nu dintr-un exces de creativitate, ci din lipsă de experiență.
Pascal își încheia o scrisoare cerându-și iertare că a făcut-o atât de lungă: nu avusese, scria el, timpul s-o facă mai scurtă.
Nu e vorba doar de o simplă concizie, dar cred că am fi avut – și avem în continuare – nevoie de un bisturiu mai ascuțit; un bisturiu pe care un artist bun îl ascute în fiecare seară și cu care își taie corpul artistic în momente de reflecție onestă, ca să poată avansa, ca să își păstreze o minimă sinceritate față de propriul act creativ. Și cred că, făcând asta, poate produce chiar mai multă muzică: renunțând să lucreze la idei parțial nesatisfăcătoare, își deschide drumul spre ceea ce contează cu adevărat.
Se pare că atașamentele despre care vorbeam se revarsă în schimb și dincolo de noi și ajung să creeze fenomene surprinzătoare și, sincer, foarte plăcute, chiar dacă inițial contrariante. Mai există un adevăr greu de contestat: e relativ cert că unele stări și impulsuri pe care le-am avut cândva, s-au retras din viața noastră și ne sunt mult mai puțin accesibile nouă decât le sunt altora. Cu siguranță nu suntem, ca artiști, cei mai buni judecători ai propriei noastre supe – și cu siguranță nu suntem nici cei mai importanți.
Ar fi probabil justificat să publicăm, cel puțin pe site, varianta originală, nealterată, a vechilor albume. Le-am alterat dintr-un impuls curatorial care acum nu ne mai aparține. Am mai avea, cred, și CD-uri pe care le-am putea pune la vânzare – în cazul în care mai cumpără cineva CD-uri. Nu îmi dau seama când, sau dacă, vor avea vreodată un revival similar celui al casetelor.
Numărul Trei: Privind în urmă, cum ți se pare că s-au derulat evoluția și povestea Alternativ Quartet, comparativ cu așteptările pe care le aveai la începutul drumului?
Marcel: Aveam așteptări mari – cred că e singurul mod productiv de a aborda o activitate artistică. E bine să-ți dorești luna de pe cer, chiar dacă nu ai ce face cu ea. Problema e că uneori acele așteptări sunt canalizate greșit. Drumul AQ a încercat să fie unul de redefinire relativ constantă. Dar un drum artistic autentic trebuie să fie mai mult decât atât – o spun în retrospectivă. El cere o schimbare de accent: de la prezența ca artist, ca imagine, către actul artistic propriu-zis, fie el compozițional, fie interpretativ.
Ar fi ideal ca muzicienii să se poată ocupa în primul rând de muzică, să respire și să se hrănească cu ea. Dincolo de asta, orice ar fi, ar fi bine să lipsească. E o afirmație radicală, ținând cont de realitatea concretă a oricărui muzician contemporan – din underground, cel puțin, dar probabil nu numai. Orice muzician știe câte lucruri non-muzicale trebuie să facă – o schimbare majoră față de acum 15 ani, în experiența mea cel puțin. Nu cred că un artist trebuie să ignore realitatea concretă, socială sau economică în care trăiește; cred că e responsabil să ia în considerare ce se întâmplă în jurul său și să își asume toate aspectele actului său artistic. Dar cred că și aici e nevoie de un alt bisturiu, la fel de ascuțit, cu care să taie ceea ce îl îndepărtează de muzică – de munca pe care o face pentru a crea, repeta, interpreta.
Legat de „evoluție”, ca să reiau termenii întrebării, nu pot să mă pronunț. Cred că ajunsesem la o „poveste” apropiată de ceea ce ne imaginam în primele momente ale formării noastre, chiar dacă ne-am tot rătăcit pe drum – iar prin „poveste” înțeleg povestea pe care ne-o spunem noi înșine despre noi, o poveste care se tot schimbă.
Dacă ar fi să răspund mult mai personal, aș spune că povestea AQ se confundă în mare parte cu povestea vieții mele. Membrii AQ, toți cei „cinci din quartet” – pentru cine nu ne cunoaște: Alex la tobe, Bogdan la bas, Silviu la chitară și Dan la artwork & other, pe lângă mine – sunt cei mai buni prieteni pe care mi i-aș putea dori, colegi de liceu sau chiar de dinainte, deveniți între timp familie, prin alianțe de diverse feluri – singurii prieteni în mâinile cărora mi-aș încredința viața.
Pentru mine există un AQ ca trupă, dar există și un AQ dincolo de muzică, care sper să nu dispară niciodată. Sper, evident, că nu va dispărea nici cel care ține de muzică.
Numărul Trei: Mai urmărești scena underground românească în ultima vreme? Dacă da, există nume noi care să îți stârnească entuziasmul? Dacă nu, ce anume te-a determinat să te îndepărtezi?
Marcel: Am urmărit scena muzicală din România extrem de îndeaproape în anii pe care i-am menționat la început. Am încă o colecție destul de exhaustivă de CD-uri, cu aproape tot ce a apărut atunci la noi. După aceea am început să mă distanțez: nu am mai locuit în România, nu am mai mers la concerte locale, am trecut prin diverse crize personale legate de muzică – din fericire, nu și medicale – și încet am pierdut firul, sau, mai bine spus, firele.
Am continuat, bineînțeles, să ascult tot timpul muzică din undergroundul românesc. Am fost, de exemplu, și sunt în continuare, un mare fan Valeria Stoica – prima artistă pe care îmi vine să o menționez, cu câteva piese pe care le-am ascultat obsesiv (Empty Air, Distanțe). Mi se pare o artistă unică, chiar dacă nu aș putea spune neapărat de ce am acest sentiment.
Am rămas, bineînțeles, la curent și cu scena postrock & Co. Țin minte momentul în care a apărut piesa Manos, de la Methadone Skies. Mă plimbam pe stradă și o ascultam pe repeat, la un volum indecent. Nu m-am putut abține să nu le scriu – niște oameni extraordinari, care au lansat mai multe albume colosale (Different Layers of Fear, Retrofuture Caveman etc.). Împreună cu scurta existență a celor de la The :Egocentrics (Love Fear Choices And Astronauts, Center Of The Cyclone), au reușit să creeze ceva care, pentru mine, e indisolubil legat de ceea ce înseamnă Timișoara.
De la Valerinne mi-a plăcut foarte mult albumul A Ghost Year, o creație remarcabilă; m-aș bucura să mai aud multe albume de genul ăsta din partea lor. Ver Sacrum, tot de la Valerinne, are un sound excelent și, ca de obicei, un artwork superb.
O altă întâlnire care m-a impresionat a fost Second Wave, cu un sound foarte bun și câteva piese care m-au acompaniat ca soundtrack urban.
Țin minte și o seară foarte liniștită în care ascultam – și descopeream – Zammorian, în orașul în care m-am născut, în camera în care am crescut, părăsită, nemobilată și nelocuită.
Nu mai menționez trupe pe care le-am urmărit foarte îndeaproape și care îmi sunt, în diverse feluri, practic colegi.
După cum se poate observa, „ultima vreme” înseamnă pentru mine minimum 10 ani – probabil din cauza vârstei, poate și pentru că am fost plecat mult timp din România.
Lăsând la o parte scena postrock – dacă pot s-o numesc așa, o etichetă cu care, sincer, nu știu cine anume se asociază explicit; nu pot să nu-mi amintesc de refuzul constant al unor trupe ca Mogwai, Sigur Rós sau GY!BE de a fi numite postrock. Mie mi se pare o etichetă bună, chiar dacă, inevitabil, ca orice etichetă, anulează unicitatea fiecărui proiect; probabil că în postrock, mai mult decât în alte genuri, s-a ajuns repede la o suprasaturație stereotipică, la un sound devenit între timp inascultabil.
Trecând deci dincolo de postrock sau non-postrock, mi-a plăcut albumul The Japanese Tree, de la Elven Bird – un release bine produs, o ascultare excelentă. Din scena alternativă, mi-a plăcut foarte mult ce a scos Armand Popa, care a lansat și unul dintre cele mai bune live video-uri pe care le-am văzut.
Trebuie să recunosc, în schimb, că nu sunt nici pe departe la fel de la curent cum aș vrea – și cum ar trebui – să fiu. Trecând peste faptul că în ultimul an și jumătate nu am putut asculta muzică aproape deloc, nici înainte nu mai eram suficient de conectat la ce se întâmpla în jurul meu; ascultam aproape exclusiv artiștii de care nu mă puteam desprinde și care mă obsedau. Cred că sunt foarte mulți oameni talentați în România care fac lucruri foarte bune, de la jazz la rock, pe care aș vrea să îi cunosc mai bine și să îi ascult mai mult – în special jazzul românesc, din care, din păcate, am ascultat rușinos de puțin.
Cred, pe de altă parte, că, indiferent de deschiderea pe care o avem, rămânem legați de muzica unei anumite ere și ne simțim prea confortabili într-un anumit spațiu muzical – pe care îl tot revizităm – ca să mai fim capabili să descoperim spații și curente noi. Albumele la care tot revin, au fost în mare parte lansate în anii pe care îi menționez din nou – nu neapărat cei mai muzicali ani din viața mea, dar anii care probabil au hardcodat ceva în mine. De exemplu: referința la care tot revin din muzica românească este albumul Different Parties, de la Kumm, și cred că voi tot reveni la el. Este indubitabil unul din cele mai bune albume produse în România, în opinia mea.
Aștept și sper să pot să reiau firul muzicii românești. Cred că există o proliferare universală a creativității muzicale – deci și pe plan local – și că nu avem, și nici nu vom avea, timpul necesar să consumăm și să apreciem măcar o fărâmă din ce ar merita o atenție dedicată, sau chiar un studiu amănunțit.
Numărul Trei: Deși este o întrebare foarte convențională, am decis să o adresez de acum tuturor celor pe care îi intervievez, întrucât pasiunea mea pentru liste de albume învinge întotdeauna… Care ar fi, pentru tine, cinci „desert island discs” românești?
Marcel:
1. Kumm – Different Parties
În special datorită pieselor Hi-fi Poetry și Different Parties dar și a ritmului de pe One Life Left – dar nu numai. Un album care m-a învățat să am curaj, dar care mă și intimidează prin compozițiile lui.
2. Luna Amară – Don’t Let Your Dreams Fall Asleep
Albumul pe care l-am ascultat foarte mult când a apărut, pe care l-am văzut live în mare parte a turneului de lansare. Nu pot să enumăr toate piesele pe care aș vrea să le am cu mine, dar cred că ar juca un rol foarte important Transitions, Floodmoses, Little Sun…
3. The :Egocentrics – Center of the Cyclone
The Unknown Sings, pentru munca fizică asiduă necesară într-un loc nelocuit. Sink or Swim, pentru apusuri și lipsa celorlalți.
4. Alternativ Quartet – Deocamdată suntem
Aș lua cu mine și un album pe care l-am produs noi înșine și pe care îl ascult cu plăcere. Cred că piesele Vom fi morți sau deloc și Noiembrie pentru totdeauna au fost printre primele piese AQ pe care am putut să le ascult mai mult timp după lansare – lucru întrerupt în schimb acum un an jumătate. Vom fi morți sau deloc a fost prima piesă AQ pe care am ascultat-o după accident, și care mi-a reaprins – sau acompaniat – dorința de a mă reîntoarce în sala de repetiții și poate chiar pe scenă.
5. Robin and the Backstabbers – Bacovia Overdrive Vol. 1 Stalingrad
Am fost și sunt mare fan Robin. Nu aș putea să mă lipsesc de piesele începutului lor unic și a versurilor unor piese: Iguana făcătoare de minuni, Vânătoarea regală, Sat după sat, Soare cu dinți.
Numărul Trei: Există unele concerte pe care le uităm și altele care ne restructurează ireversibil ființa. Care crezi că sunt factorii care determină încadrarea unui concert de o parte sau de cealaltă a hotarelor intensității transformatoare? Dar dacă artistul învie și moare pe scenă, iar spectatorul doar respiră și își duce mai departe pulsul neabătut, cine are dreptate în acest conflict inexprimabil și neexprimat?
Marcel: Pot să mă gândesc doar la concertele care mi-au „restructurat mie ireversibil ființa”, fără să generalizez. Primul concert care îmi vine în minte e ultimul în ordine cronologică – cred că, atunci când vine vorba de „restructurări” de acest gen, nu le putem sesiza decât ca pe o ceapă existențială, care se desface în straturi, dinspre prezent spre trecut.
În 2018 am văzut Bon Iver la Londra, într-o sală nu foarte mare din Hammersmith, unde au susținut o serie de concerte care a tot fost prelungită – de la patru la șase, apoi de la șase la opt, toate sold-out. Am reușit să îi prind în al 7-lea concert, ceea ce mi s-a părut incredibil. Era turneul de lansare al albumului 22, A Million și țin minte impactul pe care l-au avut asupra mea instrumentele de suflat. Justin Vernon este, în opinia mea – sau pentru mine cel puțin – artistul secolului XXI.
Înainte de asta, îmi aduc aminte de un concert Sigur Rós din Cracovia, 2012, în turneul de lansare al albumului Valtari. Au început concertul cu piesa Í Gær, pe care nu o cunoșteam, de pe un material mai degrabă obscur, Hvarf / Heim – dar care, în acel moment și în acel context, a deschis o poartă care nu s-a mai închis multă vreme.
Nu pot să descriu, și nici să îmi dau seama, în ce măsură concertul în sine – sau, mai general, întâlnirea cu Sigur Rós din acea vreme – mi-a marcat ireversibil existența muzicală. E un strat mai greu accesibil după atâta timp, dar rămâne, tacit, parte din mine.
Înainte de asta – sar direct la primul și cel mai adânc strat – a fost cu siguranță concertul Luna Amară, din (cred) 2007, nu mai știu exact anul, din clubul Ambasador din Bistrița. Un bar abominabil, aflat sub vechiul han al orașului, unde încăpeau o mână de oameni și care avea o scenă de câțiva metri – poate cel mai înghesuit și mai infect loc pe care mi-l pot aminti, unde am fost totuși la nenumărate concerte. Ce noroc incredibil să fi avut acel loc în viața mea. Au început cu Cui și spin – cred că singura dată când i-am auzit cântând piesa asta live – și au terminat cu Happiness Provider. A fost cel mai energic, intens și onest concert pe care îl auzisem până atunci, și m-a atins în mod profund.
Uit prea des cât de mult respect merită acești oameni: prin atitudinea pe care o au, prin căldura și susținerea pe care o manifestă, prin muzica pe care o fac și prin prezența lor unică, ca artiști și ca oameni.
Prezența unui artist pe scenă ne schimbă într-adevăr în asemenea măsură, încât există un înainte și un după foarte clar. Schimbă muzica pe care o ascultăm și muzica pe care o facem în mod iremediabil, atât ca dar, cât și ca blestem, și cred că transformările produse sunt atât de profunde pentru că răspund unor întrebări pe care nu știam că le avem.
Nu cred că spectatorul „doar respiră” – cred că un spectator autentic este artist în exact aceeași măsură ca artistul din fața sa. Cred că și spectatorul moare și învie prin actul său. Există o asimetrie ireductibilă a situației, dar și o similitudine esențială, și poate nu suficient subliniată.
Numărul Trei: Să pășim acum, puțin, și prin teritorii mai obscure. Eu, fiind un creator anonim, gravitez deseori în jurul acestei întrebări: dacă toate creațiile noastre artistice vor (ar) dispărea odată cu noi, nefiind consemnate deloc de posteritate, cum să ne poziționăm acum în raport cu ele? Ne satisfac, doar, orgoliul? Ne ocupă timpul? Ne tratăm durerea existențială prin ele? Sau nici nu are rost să căutăm vreo intenționalitate sau semnificație dincolo de simpla lor prezență finită în lume și definită de lume?
Marcel: Eu cred că trebuie să ne mutăm atenția de pe produsul finit și de pe existența lui în lume. E clar că, mai devreme sau mai târziu, vor dispărea toate creațiile noastre – dar e un lucru care a ajuns să mi se pară irelevant, sau mai degrabă nesemnificativ. Cred că ceea ce contează e, exclusiv, procesul – un proces care variază dincolo de ce putem anticipa. Pentru mine este, în esență, unul compozițional, dar poate fi și actul interpretativ, contactul cu publicul, repetiția, studiul etc.
Singurul lucru care trebuie să rămână în prim-plan e satisfacția unui proces concret, satisfacția unei munci artistice și satisfacția unei întâlniri. Ceea ce rămâne mai apoi e „statistică” – date de streaming sau de vânzări. Poate că, pentru ascultător, muzica pe care o producem va rămâne o experiență semnificativă – dar asta îl privește pe el, ca ascultător, și simt că nu mă mai privește pe mine, ca artist. Lucrurile cărora le-am dat drumul din mână îmi eliberează mâinile pentru altceva. Dacă ar dispărea mâine tot ce am produs până acum, nu ar fi foarte relevant. Drumul ar continua la fel și, probabil, la capătul lui, aș spune același lucru despre ce încă nu am produs.
Îmi imaginez că, poate peste ceva timp, unii dintre copiii mei vor asculta „vinilurile vechi” pe care le-am făcut, ca tată – ca pe o curiozitate, sau ca pe o întâlnire care nu s-a produs niciodată. Dar asta va depinde foarte mult de ce viață va avea fiecare dintre ei. Poate că vor merge pe drumuri care nu mă vor mai implica drept artist, ci doar în alte feluri, și atunci nici măcar asta nu va mai conta. Dacă e să îmi doresc ca lucrurile pe care le-am produs să continue să existe, cred că, momentan, doar din acest unghi pot răspunde, și este ceva care mă preocupă într-un mod neanticipat. Îmi restructurează dorința de a continua să fac muzică, de a produce lucruri, și, poate, de a-mi schimba perspectiva legată de ce am produs.
În rest, consider că trebuie să putem accepta dispariția producțiilor noastre și să ne întrebăm ce suntem ca artiști dincolo de opere: ce suntem în carne și oase, ce implică activitatea noastră, ce facem în mod concret și cum ne raportăm la asta – dincolo de orice fantasmă a unei „opere care rămâne” și care ar putea să ne reprezinte. Dar cred că trebuie, pe de altă parte, să reușim să trecem și peste frustrările legate de ce am produs, să acceptăm că fac parte din drumul și din istoria noastră, să nu vrem să le distrugem – ci poate chiar să vrem să le păstrăm sau să continue să existe, dar nu pentru noi înșine.
Numărul Trei: Ca o continuare sau chiar un răspuns pentru întrebarea anterioară, îți propun un exercițiu de imaginație. Dacă toate albumele Alternativ Quartet ar fi fost, notă cu notă, vers cu vers, create de o formă avansată de inteligență artificială, ce ar fi fost esențial diferit față de situația reală, în care ele au fost compuse, în aceeași formă, dar de mintea umană? Dacă nu putem identifica o altă diferență de substanță, înseamnă că, până la urmă, toate creațiile noastre au ca unică semnificație faptul că noi, creatorii, le experimentăm uman?
Marcel: Mă întreb în ce măsură ar exista o diferență esențială în ceea ce ține de obiectul produs. Aș spune că, din perspectiva muzicii produse, nu ar exista, bineînțeles, nicio diferență.
Cred că, într-un fel, întrebarea continuă discuția de până acum și chiar îi răspunde. Mă întreb, în schimb, în ce măsură putem vorbi despre o experiență umană – nu doar ca despre o diferență (lucru ușor de susținut: omul are o experiență situată, cum spunea Aristotel, undeva între animal și zeu, deci diferită de alte tipuri de experiență) – cum putem să vorbim despre o experiență umană evitând în schimb să facem din această diferențiere sau specificitate o generalizare nejustificată. Cred că orice generalizare a umanului tinde să ridice la nivel universal un simplu particular, în funcție de contextul, persoanele, societatea și locul în care se poartă discuția.
Există o experiență concretă și vie a muzicii, în toate formele ei, dar nu aș putea spune care sunt aceste limite și nici în ce măsură ele se leagă de uman. Aș putea spune că de foarte multe ori în istorie muzica cu adevărat semnificativă a provenit din încercări de a depăși umanul, sau dimpotrivă, din dorința de a nega umanul și de a-l distruge.
Aristotel spune ce spune – ca să revin la mențiunea de dinainte – vorbind despre o ființă care părăsește societatea, sau care se află în exteriorul ei (Politica, 1253a27–29). Poate că tocmai aici e diferența – nu în obiect, ci în faptul că, pentru noi, muzica este esențial o încercare de a ieși din uman, într-o direcție sau alta. Ceea ce este cel mai uman este tocmai non-umanul pe care încercăm să îl integrăm în experiența noastră: sunetele, vibrațiile, rezonanțele, raporturile cvasigeometrice din armonie și ritm, repetitivitatea obsesivă și inumană a atâtor tipuri de muzică – de la Ravel și Philip Glass la loop-urile contemporane, atât de ubicue.
Trebuie să ne întrebăm în ce măsură muzica produsă identic de o inteligență artificială implică și ea același tip de juisare. Este o întrebare la care, bineînțeles, nu am niciun răspuns. Nu pot decât să mă gândesc la celebrul titlu „E suflet în aparat” și să încerc să îl aduc în prezentul nostru – foarte diferit de momentul în care a fost rostit.
Numărul Trei: Ce rol să joace muzica, oare, în apocalipsa socială? Poate fi ea un paliativ? Sau să o lăsăm deoparte și să suferim veritabil, în realitatea care nu știe să cânte?
Marcel: Cred că rolul muzicii este și va rămâne același, chiar dacă ceea ce înțelegem prin muzică e într-o continuă schimbare. Nu cred că o societate mută e cu adevărat posibilă. Cred că inclusiv în zbieratul unui copil se poate citi un cântec al disperării și al unei nevoi esențiale. Iar dacă nu acolo, atunci cu siguranță în vocea mamei sau a tatălui – care încearcă să dea un răspuns acolo unde nu există niciunul, dar care reușește, cel puțin pentru o vreme, să transforme strigătul în voce. Muzica nu poate dispărea din societate; și nici măcar dincolo de anihilarea oricărei societăți nu dispare – rămâne în cântul păsărilor și în comunicarea mamiferelor din ocean. Nu cred că există o realitate care nu știe să cânte. Cred că realitatea însăși poate să cânte, că muzica face parte din natură, chiar dacă nu neapărat și din sferele boltei cerești, cum spunea Pitagora.
Nu cred pe de altă parte nici că muzica ar avea doar un rol paliativ, de soundtrack al unui final inevitabil sau chiar împlinit. Cred că ea are un rol activ în susținerea țesăturii sociale, atât de fragile. Îmi aduc aminte de un răspuns dat de Matt Berninger într-un interviu: „Love songs are more political than anything else”. Am căutat să văd de ce spune acest lucru, comentând despre unul din albumele mele favorite I am easy to find: „What’s more political than trying to understand someone who’s not like you? Whether it’s a woman or someone from another culture, you’re just trying to empathise and understand each other better.”
Un paliativ te anesteziază în fața catastrofei; muzica reface sau susține tocmai lucrul pe care catastrofa îl distruge. Apocalipsa socială este prăbușirea legăturii, incapacitatea de a-l auzi pe celălalt – muțenie în sensul cel mai adânc. Muzica nu e un anestezic împotriva apocalipsei, ci munca ce i se opune, atât cât poate. Ea este refuzul acestei muțenii.
Numărul Trei: Să încheiem cu sfârșitul. Dacă ar trebui să alegi drept epitaf unul dintre versurile pe care le-ai compus pentru Alternativ Quartet, care ar fi acela?
Marcel: „Simt că n-am iubit degeaba / simt că n-am dat totul / în veci nu vor putea să ne ia locul.”
(Noiembrie te rog, 2023)
