Ce sarcină ingrată, să încerci să cultivi o expresie personală, care să nu fie pur și simplu pur determinism. (Măcar un impur determinism!) Chiar și cea mai originală și ireverentă versiune a sinelui identitar pe care ți-o poți imagina se desfășoară modest, vulgar, între pereții înguști ai rigolei biologiei umane. Nu poți inventa niciodată nimic; poți doar, cel mult, rearanja elementele preexistente în structuri cât mai complexe și neașteptate, astfel încât puzzle-ul expus să fie mai dificil de rezolvat. Să mai câștigi puțin timp, precum un parior – atât… Dar, în final, fiecare manifestare umană este un puzzle rezolvat, o dezamăgire, un „ah…” Să fii oricare om, prefăcându-te că ești oricare om, presupune întotdeauna adoptarea unor șabloane. Totul este șablon. Totul este uzat, sudat, peticit. Toate sufletele sunt la mâna a doua. Suntem dezamăgiri, complicații și migrene unii pentru ceilalți.
Dacă astfel stau lucrurile, atunci Messa a reușit să atingă culmi necucerite anterior, vreodată, în istoria fructuoasă a imposturii de a fi om. Iată, pe scenă sunt ape și flăcări curgătoare, a căror esență umană nu se va lăsa niciodată deconspirată, până la sfârșitul timpului (am verificat: Messa ne-a îmbrâncit până într-acolo). Gata cu industrializarea ființei umane, gata cu producția sa în masă. Toate matrițele umane s-au topit, iar nucleul stelar este acum dezgolit, în fața ochilor noștri neajutorați.
Toate chipurile și măștile Sarei, experimentate fără amortizare, în rafale, point blank… Niciuna dintre aceste expresii semiautomate nu a mai fost privită vreodată – fiecare este un episod unic, la fel ca orice glonț atras, precum un meteorit, de craniul tău. Ce abundență nesecată a distrugerii! Ce privilegiu, să ai șansa de a deveni pelerinul unei asemenea entități artistice precum Messa, de calibrul oricărei mari zeități consacrate din panteonul artei, dar contemporană și tangibilă geografic: te poți apropia atât de facil de lumina pe care o emană.
Există numai pământ între mine și abruptul Messa, o conexiune solidă, materială, pe care o pot cuceri, ghidat de combustibilul și forțele vectoriale corespunzătoare. Pot sta la numai câțiva metri sau chiar centimetri de cele patru făpturi din plasmă primordială – nu izolat în fața unor ecrane plate, nu stors de vlagă prin labirinticele structuri organizatorice-arhitecturale care îngreunează și asfixiază reuniunile artistice de mare anvergură (bâlciurile culturale). Mântuit din oficiu de ispășirea unor asemenea păcate, nu mai trebuie decât să te predai (să te jertfești) câmpului gravitațional devastator, ale cărui linii te perforează, te remodelează și apoi te abandonează (singura concluzie credibilă a creațiilor artistice veritabile: devastarea). Comparativ, ne putem imagina o situație în care zeul preferat al unui credincios ar străpunge subit bariera abstractă a imaterialului și incorporalului, căpătând o manifestare concretă, situată dincolo de orice interpretare, simbolistică, intermediere, terți și echivoc. Atunci când ne confruntăm cu ea în incinta unui local de dimensiuni reduse, Messa arde atât de aproape încât, dacă îți întinzi mâinile către scenă, simți dogoarea artei expuse în mod direct vieții. Intensitatea autentică nu poate fi decât intempestivă. A fi om înseamnă a nu fi autentic. Iar Messa este autenticitate pură. Asediu…
Deasupra cohortelor, deasupra invadatorilor, privirile Sarei fixează și carbonizează un punct imaterial, fictiv, mai îndepărtat decât poate fi exprimat vreodată în plan conceptual. Atunci când muritorii se intersectează, naiv, cu acest flux fatal de energie, este deja mult prea târziu pentru ei. Sunt pulverizați, condamnați, ruinați, blestemați. (Să nu arzi în focurile gheenei, ci să devii tu acele focuri.) Privirile Sarei sunt privirile unei căprioare prădătoare, aflată în controlul deplin al propriei sorți și strunind cu dexteritate frâiele agresivității – pregătită să atace; va sări, imediat, direct către punctele cele mai vulnerabile și îți va secționa arterele carotide, transformându-te într-un vulcan al deznădejdii și capitulării exaltate. Asaltați fără întrerupere, înflorim în cheaguri, legănându-ne a moarte lentă în fața scenei. Cu un gest scurt și amenințător, vrăjitoresc și imperial, Sara, călău și magician, invocă decapitarea (ilustrând „Every stare weighs on my severed head“): deodată, țestele tuturor încep să se rostogolească. Decapitat, nu îmi este, oare, întreg universul craniu?
Cine mai zâmbește astfel, cu toată căldura unui deșert arid, atotcuprinzător ca un vid, în timp ce urlă „abominations”? Sentimentele revizitate devin resentimente.
Bologna geme și horcăie în somn, sub luna ca o apnee, cu bale-urină scurgându-i-se de sub porticuri, dintre coloanele deloc vertebrale. Trec, fără să privesc înapoi, pe lângă toaletele tartarului și ies din osuarul Locomotiv de parcă aș fi fost lovit de o locomotivă – deși fără a purta vreun traumatism vizibil. Sunt doar victima artei excesive (am absorbit prea puțin exces!). Omul este imitație de piele și grandilocvență expandată. Arterele mele carotide se sufocă, parcă, și ar vrea să guste direct oxigenul toxic al umanității târzii. Cine m-a cusut? Vreau să respir, din nou, prin arterele carotide. Sara!
