În cadrul acestei serii de articole prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
Materialitatea trecutului nu este trădată însă numai de revelațiile săpăturilor arheologice, ci și de faptul că încă există acum materialitate în jurul nostru, deci încă există trecut care, acumulându-se, poate fi și va fi folosit împotriva noastră la Judecata de Dinainte. Toate crimele existențiale pe care le comitem, mușcând din remușcările încă necoapte, sunt consemnate, cu patologică minuțiozitate, pe această hârtie fotografică necontenită, depozitată în camera obscură a fiecărei zile, pentru a fi developată la momentul nepotrivit. Fiecare secundă de existență este o dovadă grăitoare a vinovăției noastre.
Iată-ne, în acest episod al seriei, privind, cu ochii mari, un vestigiu incredibil de modern – un trofeu pe care tocmai ce l-am adus, triumfător de trist, din pelerinajul meu către sfântul maslu înfăptuit de Messa în clubul Eightball din Salonic (06.12.2025). Au trecut numai 244 de zile de atunci. Dar sunt aproape sigur că vor mai trece, cândva, încă 244 de zile. Iar pe 8 august 2189 vor fi trecut exact 244 x 244 = 59.536 de zile. Toate aceste comentarii par a fi divagații, rătăciri, informație parazitară, stări febrile – însă ce altceva este de spus despre trecut? Trecutul se numără. Un trecut. Un trecut. Un trecut. Și tot așa. Privind acest vestigiu, văd cum trecutul moare în fața mea, în agoniile facerii.
„Să mai fac un pas înainte, când știu că inevitabil voi face și unul înapoi, sau mai bine să stau pe loc?”, mă întrebam, în scris, pe data de 29 august 2007, acum 6.918 zile. O clauză contractuală încheiată cu sinele. Oare ce am ales să fac? Nu se poate cunoaște vreodată răspunsul, pentru că nu știu unde mă aflam atunci când am scris cuvintele respective.
Cert este că în 97 de zile voi vedea din nou Messa live. Iar în 98 de zile voi vedea din nou Messa live. Poate mă voi întoarce cu vestigii și cu trecuturi noi, bune de înrămat, precum cel de mai jos. De fapt, nici măcar acest lucru nu este deloc cert. Mai bine, înapoi la numărat. Unu. Unu. Unu. Și tot așa.
Iată un act de magie: voi închide ochii și apoi îi voi deschide.
Dacă Universul ar fi democratic, aș vota ca Sara să fie Dumnezeu cântător. Icoana este pregătită deja.
(Sunt obișnuit să tratez fiecare ciozvârtă de text pe care o nasc de parcă ar fi vertebrată, iar coloana sa vertebrală ar fi importanța.)
