Nu m-a forțat nimeni – am acționat doar conform voinței proprii! În ultima lună a anului 2025, pe când o nouă sesiune a sărbătorilor de iarnă se abătea asupra lumii, precum un blestem din trecutul pe care nimeni nu l-a învățat să moară (mereu ne referim la blesteme din trecut, dar poate că unele sunt din viitor), am ales să particip, pe propria răspundere, la proiecția în premieră a filmului The Shining în format IMAX. De mai bine de un deceniu, Stanley Kubrick a reprezentat o figură centrală în filosofia mea existențială; nu mi-aș permite niciodată să absentez în mod nemotivat de la un eveniment major care se referă la Excelența Sa, ambasadorul inamovibil și chirurgul estetician al geometriei în imagini a spiritului uman.
The Shining nu se dezice nici măcar pentru o singură clipă de ambiguitatea încordată, specifică viziunii magistrului Kubrick: separarea dintre supranatural și psihologic este inextricabilă – până la urmă, nu este ideea supranaturalului, măcar, un concept emanat din natura umană? Nu sunt delirul, halucinațiile și fantezia elemente reale în cadrul naturii? Există vreo parte constituentă a naturii a cărei absurditate să nu țâșnească, incontrolabil, în urma forajelor insistente ale cercetărilor sistematice? Pe de altă parte, putem afirma cu certitudine (o noțiune deloc „kubrickiană”) că nu există pic de echivoc în ceea ce privește caracterul profund supranatural pe care îl are un eveniment precum rularea unui asemenea film pe ecranul IMAX. Care să fie adevărata sursă a horrorului din această seară petrecută în oraș, alături de bătrânul Kubrick? Creația desăvârșită care se scurge, însângerată, pe ecran, fără a se fi coagulat nici după atâtea decenii? Sau, cumva, sunt mai înspăimântătoare cohortele de adolescenți, părinți și copii cu identități mai goale decât gleznele, păpușele frumușele punând în scenă Paradisul târziu și roz al consumerismului umflat de diabet cremos, pe scena unsuroasă a unui palat-mall mai decadent decât o prăbușire absolută și eternă în abisul de sub neant? Ambiguitatea și subtilitatea nu se încumetă să străbată niciodată mallurile pe înserate, deoarece, în asemenea deșerturi sociale, riscă să fie rapid vânate, aruncate și prăjite în ulei încins. Totul este comestibil – limitele sunt doar în mintea ta! După apus, în mall, nu pot supraviețui decât cei puternici.
Recunosc, totodată, că mobilul participării mele la asemenea evenimente, să spunem, atipice, nu se reduce aproape niciodată la simpla vizionare a materialului proiectat. Ele reprezintă puternice tonifiante pentru ego – mai mult decât orice excursie în lumea fantastică a terapeuților. Sigur, este un deliciu inexprimabil doar să te lași copleșit de The Shining, asmuțit asupra ta de pe un ecran imens, cu o asemenea profunzime, fragedă și multidimensională, a calității. (Cred că este o ușurare și pentru ecran. Ce suferințe teribile trebuie să îndure acest ecran magic, în lumea secată de magie a cinematografiei contemporane de masă… Programul cinematografic uzual reprezintă un indiscutabil regres evoluționar, psihic. Nu sunt, în niciun caz, un purist sau tradiționalist, dar platitudinea telenovelelor cu supereroi, fabricate necontenit după aceeași ștanță, mă înfioară și înfierează, negreșit.) Dar să asculți, incognito, puzderia de evaluări post-factum scuipate de cei care, altfel, își ghicesc viitorul în rămășițele arse de pe fundul găleților golite de popcorn? Cisterne de cola, seringi cu băuturi energizante și roabe cu popcorn, pentru trezirea artistului din tine (de aceea ești obez – ascunzi în tine un artist). Vibrând de vlagă, plenitudine, forță vitală, spectatorii trăiesc prea intens pentru a avea răbdare să mai privească filmul: abia așteaptă să spună ce au de spus despre film.
Dacă ar mai fi fost încă prizonier în lumea noastră cu popcorn și cola veșnic nesecate, Kubrick ar fi putut veni în mall pentru a lua notițe la finalul proiecției, pentru a-și nota sugestiile și recomandările democratice. Din păcate, morții nu mai pot crește, nu se mai pot dezvolta personal. Kubrick nu își mai poate spăla păcatele, nu mai poate fi reabilitat în fața spectatorilor cu ADHD. Asta e! Un cinefil pronunță sentința asupra incursiunii lui Kubrick în lumea horrorului, in absentia: „Era ok pentru anii ’80.“
Until next time!
