Eluviile.
Epoca bucuriei s-a încheiat atunci când a ajuns la final. Am trăit-o în tristețe. În loc să culegem recolta, am păstrat un secol de reculegere. Am curs. Am dat curs viitorului. L-am provocat. Acum, plantele care au crescut fără să fie plantate urlă după semințele care nu au existat niciodată. Cum să vindeci ceva ce nu există? Cum să alini o durere pe care nu o simți? Cum să le explici plantelor că au crescut din nimic? Cum să mai îngropi în pământul tare ca piatra origini străvechi pentru ceea ce tocmai ai inventat tu?
Eluviile.
Muzica fără cuvinte adresează necontenite întrebări și nu oferă niciodată răgazul necesar formulării răspunsurilor – răspunsuri pe care, oricum, nu am fi riscat să le obținem. Mâinile noastre sunt ridicate demult, deși nimeni nu ne-a ordonat, măcar, să ne predăm. Suntem inofensivi. Nu mai avem conturi de reglat cu lumea. Nu vom mai lăsa niciodată mâinile jos.
Eluviile.
Nouă este cifra ultimă, iar apoi nu ne mai rămâne decât să coborâm către zero. Dacă nouă este nouă, atunci zero este zece; zece nu există. Multe dintre notele găsite aici le căutam și eu, dar poate că nu le căutam cu adevărat. Este de ajuns doar să te gândești la ceva ce se afla deja în fața ta, ca acesta să se afle în fața ta – să se fi aflat în fața ta. Poți să creezi întotdeauna ceea ce oricum există.
Eluviile.
Atunci când te apropii de punctul maxim, atunci când îl atingi, atunci când te ții strâns de el, de fapt ai început deja să cobori. A coborî de nouă ori pentru a nu urca niciodată. Să nu cumva să te oprești în infern, ci să alegi să cobori mai departe. Nicio gaură nu este suficient de adâncă până nu răzbate pe partea cealaltă. Parțialitatea este indivizibilă sau invizibilă. Totul trebuie atins și cântat, în jargonul tehnic cel mai pur, notă lângă notă, cu notă, pentru notă.
Eluviile.
Aș putea simți cu ușurință empatie, dacă aș fi singurul om din Univers. Configurația realității este cea problematică. Nu am nevoie decât de o oglindă și de tot vidul pentru a mă identifica afectiv cu toți ceilalți.
Eluviile.
Eneagonul cântă uneori. Îl aud de fiecare dată când cerul se agață de mine în timp ce cobor către el prin nouă tuneluri înguste deodată. Nimic nu se întâmplă brusc după ce totul a fost nivelat, deoarece totul se desfășoară la vedere.
Eluviile se nasc din eluvionare. Cei născuți se nasc din naștere. Eneagine și eneafile sunt plantele care zboară deasupra celor nouă morminte în care au încăput toți oamenii care au trăit vreodată, de câte nouă ori.
Eluviile.
Am îmbrățișat un meridian. L-am urmat, mereu înainte, mereu vertical, până am ajuns într-un spațiu neeucludian; cea mai scurtă linie este acum o hiperbolă. Dar cea mai lungă? Caut cea mai lungă linie din Univers.
Eluviile.
Credem că știm ce înseamnă al șaptelea sigiliu, dar știm cu adevărat? Muzica aceasta este mai tăcută chiar decât Dumnezeu cel mut. Dar dacă am numărat nouă sigilii când toți ceilalți au numărat șapte? Dacă am rupt nouă sigilii din șapte? Cum să transformi nouă în șapte?
Eluviile.
De-a lungul acestui album îmbătrânești. (A îmbătrăni într-un an cât alții într-un an.) Epoca bucuriei s-a încheiat. Atunci? Când?
Vârful cel mai înalt: „Borehole”.
