Știți, totul începe cu o ploaie rece, care mă învăluie brusc. Călătoria asta e personală. Eu sunt tu și tu ești eu. Nu îmi dau seama dacă este toamnă târzie sau miezul iernii, dar totul este rece și tot ce fac e să încerc să „Respir”. Și să îmi dau seama dacă mai sunt sau nu viu și chiar dacă mai văd, pentru că „întunericul era / Lumina ce se odihnea”. Chitara pornește încet, calculat, deși cuvintele apasă puternic asupra respirației. Deodată, chitara fuge tare și și ritmul respirației crește. Aș vrea să-mi pot lăsa organismul să-și urmeze cursul:
„Lasă-mă să uit de toate în care cred
Lasă-mă să ating ce lumea a ascuns.”
Mintea-mi caută sens, o explicație pentru ploaia grea care cade din neant și mă obligă să respir adânc. Și văd un râu care se formează de la mine pornire. Un „Râu de dor”. Mă duc și îl urmez și strada se deschide în fața mea. Totul e lumină palidă și doar griul răzbește pe alocuri. Zgomotul chitarei parțial electrificate îmi mai ascute simțurile și dau să fug în căutarea unor culori.
Când eram copil, stăteam la geam ca să ascult cântecul greierilor din grădina de lângă bloc. Într-o zi, greierii au tăcut brusc și tot ce am auzit a fost că „Maică-sa l-a pus într-un coș, / O rugăciune și dusă a fost.” Acum mă întreb care mai este valoarea unui suflet în acest oraș decrepit și supraaglomerat. „O, râu de spini, o, râu de dor / Ce mi-ați făcut, era să mor”. Dar viața găsește mereu o cale și un strop de compasiune există chiar în cele mai întunecate locuri, chiar și „sub pod”.
Și, uite așa, „vreau să trăiesc”, să simt viața curgând prin vine, cu un strop de iubire, cu un strop de tristețe, cu un strop de bunătate, cu un strop de iertare, cu un strop de bucurie și un strop de armonie. Ploaia continuă, strop cu strop, și continui să merg și mă fac „Nevăzut” în aburii ploii.
„Ce-mi face rău, ce nu-i al meu” nu știu. Caut în continuare sens și liniște. Oare doar iubirea ne mai poate salva? Oare este ea suficientă? Cum putem să invocăm emoții și sentimente care să poarte lumea pe valuri de pace și care să stingă ura și lăcomia oamenilor, ce aduc negreșit doar sânge și durere? Chitara este rece, dar dureros de dulce și profundă. Și merg și merg și încep să mă gândesc și la moarte.
Văd „Piatra funerară” destinată mie strălucind printre aburii ploii dese. Un sunet de chitară, tăcere și o voce gravă îmi cântă dorințele inimii înainte de moarte.
„Pe piatra funerară, scrie-mi ce vrei
Lasă-mi lângă o țigară și 12 lei
Să pot trece râul, să nu rămân pe aici”.
Dar, de fapt, vreau altceva. Aș vrea să scrie ceva despre mine și viața mea. Dar ce fel de om sunt? Ce fel de viață aș putea duce în vâltoarea contemporaneității ăsteia? Ce aș putea face diferit? Ce nu ar trebui să fac? Cum aș putea să exud mai multă dragoste și mai puțină durere? Cum aș putea să transpir mai multă iertare și mai puțină furie? Știu că aș vrea să „plec împăcat”.
Totuși, prezentul mă izbește violent cu o bormașină. Chitara fuge ușor. Și strig totuși împăcat:
„Vreau să mă culc, să dorm un an
Să mă trezesc un nou și curat Bogdan.”
Oare chiar aș putea fi „Un nou și curat Bogdan”?
Ploaia s-a oprit brusc. Respir aer cu parfum de urban poluat, degradat, cu note de verde crud și lemn ud. Acum că ploaia care mă apăsa până la os a încetat, tânjesc să fiu „Conectat”. Aburul ploii se disipă și pianul străbunicului pe care nu l-am cunoscut niciodată apare în fața mea. Apăs temător și trist pe clapele de fildeș roase ale pianului. Oare cum pot fi „conectat… la prezent, [la] tot ce-i viu / între cer și pământ”?
Copacul își pierde frunza liniștit toamna, râul curge bucuros fără regrete, dar omul nu vrea deloc să scape de veninul acumulat și nici să dea din ființa sa. Omul descătușează focul netulburat și fierbe sânge detașat. Oare tristețea m-a orbit mai mult decât ploaia rece ca gheața? Oare nu mai pot vedea ce frumos e acest „Joc (Follow Me Up)” numit viață?
„Să te porți pe tine în gând
Să te ții de mână strâns
Să te iubești din când în când
Nu-i degeaba.”
Chitara e veselă și, fără să îmi dau seama, mă dezmeticesc de-a binelea. O siluetă îmi apare în fața ochilor. Inima bate rapid și chitara ține pasul, iar „Timpul se întinde între tine și mine, cu ochi larg deschiși te văd tot mai bine”. Mintea mea este învăluită într-o explozie solară iar magma care zboară în toate direcțiile este numai plăcere și dulceață.
„Și vreau, vreau să fiu eu, pot să fiu eu ultimul tău
Și vreau, vreau să fii tu, poți să fii tu ultima mea.”
Oare mi-am găsit „Ultima”?
Mă așez pe bordura gri și încerc să îmi dreg mintea. Încerc să regăsesc acea „Armonie” ascunsă a naturii. Dar parcă nu mai există armonie și tot ce avem este doar haos și conflict. Chitara se grăbește și simt angoasă și întreb: „Spune-mi, vrei și tu să fie totul armonie?”.
Nu știu ce vreau numai pentru mine, dar îndrăznesc să mă gândesc ce vreau „Pentru noi”. Am putere de la bucuria chitarei.
„Dacă o ușă se închide, alte două deschid
Dacă lumina se stinge, ochii pot să-i aprind.”
Am încheiat această călătorie și parcă aș vrea să spun că sunt mai viu, mai plin de speranță. Dar ploaia rece a-nceput să cadă iar.
