Ultimul tren al lumii frânează pentru a (nu) se opri pentru ultima dată, în stația aflată la capătul șinelor care au omis demult să mai fie paralele. În jurul terminusului se întind câmpiile nesfârșite, nemulțumite că nesfârșitul nu acceptă gradele de comparație care i s-ar fi cuvenit, acoperite de fragmentele nici tocmai descompuse, nici tocmai compuse ale unei civilizații căreia i s-a făcut mai somn decât adormirea poate satisface vreodată. Ferestre sparte și plăci de beton armat, ferestre din beton armat transparent, beton armat din ferestre, toate încordate precum brațe smulse din articulații, ieșind din pământ precum florescențele întoarse pe dos (întoarse pe dos pe ambele fețe) ale unei primăveri schizofrenice.
Uneori, sufletul unui album este vizibil cu ochiul liber, așa cum este și suflul celor decedați, mai ales dacă pleoapa a fost îndepărtată binevoitor cu o foarfecă nesterilă. Foarfeca vindecă întotdeauna apropierea excesivă cu care elementele propriului corp ne agresează necontenit.
Decăderea combate decăderea.
Decay absoarbe și canalizează toți afluenții conceptului pe care îndrăznește să îl exprime, mai întâi, prin cuvânt, printr-un singur cuvânt. Mai departe, în lumea de după un singur cuvânt (lumea se ascunde după cuvânt pentru a nu-și lăsa la vedere inexistența de dinainte de cuvânt), fiecare dintre cele șase membre inferioare ale discului scrie câte una dintre Bibliile Decăderii. Pustietatea muzicală de după exterminare amplifică transversal germinarea disperării. Ventral, se moare, nu se moare, se moare, nu se moare – te încovoi, te încordezi, te destinzi.
Povestea albumului Decay poate fi citită, puțin orb, și în titlurile pieselor, care își ocupă timpul cu căutarea tuturor blestemelor îngropate în instrumentele muzicale:
„Master and Slave”
„Living/Ending”
„Feral Colony”
„Fear of Man”
„Fodder”
„Consume Me”.
Parcurgând titlurile, știi deja că nu există cale de întoarcere din niciunul.
Metode posibile de execuție: scaunul electric, ghilotina, împușcarea, spânzurătoarea, Godflesh – Decay. Apropierea organică a finalului răsună în acest mărinimos elogiu al unui final pe care nu dorim nici măcar să mai încercăm să îl ocolim. Nu există urme de frânare pe asfalt. Hernia lui Justin Broadrick cântă; din hernia sa au ieșit câțiva îngeri cu tuberculoză. Singura acceptare este finalul.
Cum să nu fie clară povestea? Această poveste se scrie singură – mai degrabă, se trasează, în linii. Oricare ar fi linia pe care alegem să o urmăm (viața este echilibristică), decăderea este ultima oprire (roțile trenului scârțâie, miroase a ulei de motor și curent electric). Liniile paralele sunt șine de tren sau sunt gratii – nu pot fi altceva. Negociem cu raționamentele inductive să ne permită extinderea acestei concluzii, care flutură precum o lance fără stindard. Degeaba. Degeaba ce? Degeaba.
Decay este o mezonoptică cu tenebre și un număr terifiant de vertebre, fără ferestre fără dinți, la finalul căreia cultul, oricare, rămâne fără niciun adept.
Omul trebuie să stea drept precum un releu nefuncțional în fața realității. Ledul roșu cu care fiecare dintre relee culminează continuă să clipească în ochii noștri, deși ledul este stins, iar ochii sunt închiși. Întunericul intermitent clipește în noapte.
În marea dimineață a decăderii. Colocvialul nu este niciodată elocvent.
Vârful cel mai înalt: „Living/Ending”.
