Numeroase nuanțe intermediare intră în alcătuirea întunericului deplin. După decenii de experimente neobosite, de schițe imperfecte prin care lumina încă izbutea a se furișa, Tom G. Fischer a descoperit formula optimă pentru a desfășura acel impenetrabil Negru în formă muzicală, brevetată, mai întâi, pe liniile măștii mortuare a Celtic Frost și reîncarnată cărnos, apoi, în elitistul Triptykon – fără mască mortuară, doar cu moarte. Atenție! Pentru o putrefacție veritabilă, este nevoie de carne. Fiecare dintre noi se sacrifică pentru păcatele tuturor, jertfindu-și carnea pentru a permite putrefacției să existe.
Pe Eparistera Daimones, emoțiile și simțurile umane sunt introduse într-un furnal înalt cât șase ceruri, topite și lăsate apoi să curgă neutru, urmându-și menirea gravitațională, către cele șase concluzii firești întrupate în dreptul celor șase guri de vărsare ale gândirii. Un album ca un animal sălbatic, ca un uter împietrit – atât de puternic, încât nu a mai fost nevoie decât de o replică, de-a lungul celor șaisprezece ani. Un uter-sarcofag. O mantră fără substanță dincolo de membrana sa – o mantră rostită doar pentru a celebra frumusețea mantrei – o filosofie-reflex, un mușchi hipertrofiat a cărui încordare are nevoie de energia unor universuri întregi.
“My heart is black, my heart is dead
[...]
Lie upon lie mankind shall die.”
Se resimte oboseala unui album care trebuia făcut. Să porți în tine asemenea blesteme de neoprit, să feți necontenit zeități. Nemuritor, să zaci totuși în cavou, așteptând ca infinitul să se târască mai departe, uitându-te în urmă. Secat înainte de a fi eviscerat.
„My heart is black, my heart is dead.”
Și totuși: niciodată, bătăile inimii nu au fost mai puternice. Aritmie cardiacă post-mortem. Un întuneric convalescent, a cărui existență nu poate fi decât, cel mult, intuită, chiar și din interiorul său. Cel Mult. Cel Puțin.
„Lie upon lie mankind shall die.”
Cel Mult și Cel Puțin. „Goetia”, nebunia cosmogonică, mitul creator al unei civilizații asfixiate. Ultimul mit creator de care a fost nevoie vreodată.
Sufletul: un pumn încleștat de artere și vene cangrenoase, încins de ură, destructurat de abis. Este abisul în suflet sau este sufletul în abis?
Condamnarea la chinurile veșnice, citită cu glasul gros al unei ființe grave, în care forța vitală s-a coagulat demult, dar continuă să curgă: solid curgând.
Fischer: vocea pământului trezit de cutremure.
„I shall preserve my hatred until the end of days.”
Un univers politeist, în care fiecare zeitate este intrinsec monoteistă.
„Shrine”: sunetul morții târându-se deasupra luciului conștiinței târzii.
Notelor nu li se permite niciodată să urce dincolo de un anumit registru extrem de specific, abisal. Cheia de a le percepe nu este decât în posesia celor racordați la pulsația întunericului subteran al ființei.
„A Thousand Lies”: după câte vieți gândite până la capăt devine maturitatea moarte?
„Everything you touch
Every word you speak
Every lie you shape
Every seed you sow
Dies.”
Îmi pare rău, după acest album, trebuie să plec, pentru a fi singurul din Univers. Fumegând. Monoteism militant. Mirosul vidului arzând.
O Golgotă din carne putrezind.
Să îți cari crucea în spate, către Everest. Pe ce munte urca amatorul Sisif?
Să tai gleznele divinității cu drujba. Hai, jos!
„I shall preserve my hatred until the end of days.”
O amenințare? O profeție? O promisiune? Un țel? O destăinuire? O descătușare? Un blestem? Toate acestea simultan și niciuna dintre ele, în același timp? Nu știu – dar știu.
Vârful cel mai înalt: „Goetia”.
