Dioramic, Jinjer – Duél se ascultă cazon, cu arma nu în mână, ci în gură, precum Kurt Cobain. Un vis stins (orice vis este un muc scârbos de țigară) în coma civilizației (civilizația este o scrumieră), o supradoză fatală de modern, un album care nu poate exista decât printre betoanele definitoriu muribunde ale urbei – pergamentul cel mai fertil pe care obuzele își pot scrie povestea. Supradoză de glonț intracranian, operație pe creier înaintând dinspre interior către exterior. Pușcă în loc de bisturiu, ciorchini de pumni strânși în loc de membre, șiruri de amprente anonime lăsate în sânge. Mormintele sunt și ele amprente. O cupă neagră de sânge bahic închinată absurdului.
„Please add some sober water
Into heady wine.”
Un aranjament floral din schije și așchii de os.
Da, glonțul este acolo, orice ai face. Genocid cu miros de ziar. Hristos cu diplomă de măcelar. Cupidon cu satâr în loc de arc și săgeți. Dumnezeu vânător-culegător. Dumnezeu adjunct. Soarele răsare din Orient și apune, prin decret, tot în Orient. Sângele vărsat cade din soarele albastru; cerul răsare și apune. Desensibilizat, ai nevoie de gaze lacrimogene pentru a mai plânge vreodată.
Ucraina nu are cum să nu fie în muzica Jinjer. Ceea ce poate deveni și o vulnerabilitate hipervandabilă, pojghița subțire de zăpadă sociopată, așternută ca o capcană deasupra crevasei; Jinjer sunt atât de ușor de vândut, atât de ușor de transformat într-un muzeu de traume, într-un QR code de acces către lumea unei dureri mai colorate decât un tatuaj negru pe pielea supraîntinsă a sufletelor.
Și totuși, Duél nu iese nici măcar cu un micron în afara ariei în care trebuie să se afle. Acest album este la fel de onest și frust ca un knockout care te trimite către somnul dulce al podelei, vindecându-te de tortura luptei din ring. Intrarea sa este semnalizată, binevoitor, cu „accesul interzis”. Traversându-l, cronometrul curge, ciocanul lovește, tinitusul este croșetat într-o plapumă-giulgiu.
Iată! Un afloriment situat analgezic deasupra aneantizării și o nouă Geneză:
„Let it be no pain.”
Iată! Viața pe frontul deșertificat al disonanței cognitiv-morale, al dislocării și transmutării tinereții tocmai la capătul îndepărtat al bătrâneții:
„Hardly in the spirit of the era.
[...]
In this life unprepared
With a script unrehearsed.”
Nu numai că poți să râzi sau să plângi în hohote – poți să și cânți sau chiar să mori în hohote. La finalul muzicii, a fi inițiat un moment de reculegere până la capătul vieții.
Jinjer ne oferă o clipă cilindrică, devastatoare și glorioasă, un astru sfârtecat. Cuțite ruginite zgârie corzile și membranele. Morții pot fi jertfiți postum. Este lesne să mori de o sută de ori, iar Lumea să îți fie un sicriu orbital: dificultatea ineluctabilă apare de-abia atunci când ești obligat să mori o singură dată.
Suntem forțați să simțim rușinea teribilă de a exista, în aceste condiții date. Rușinea fierbinte a fiecărui sentiment imaginabil. În spatele fiecărui moment ne așteaptă un glonț.
Vârful cel mai înalt: „Green Serpent”.
„It's avant-garde against extravagant
It's a new term in the canons of taste.”
