Știți, începem ambiguu. Cu „Marchize”. Desigur, soție sau fiică de marchiz. Dar mai e și un acoperiș de sticlă prins într-o armătură de fier și așezat deasupra intrării principale a unei case în scopul protejării intrării de intemperii. Dar e și o cabină pentru mecanic la locomotivele cu aburi. Dar și un tip de inel de podoabă cu o montură de pietre de formă ovală. Și, în cele din urmă, un fotoliu stil Ludovic al XIV-lea, cu spătar larg și de înălțime redusă. În final, niște pere zemoase[1].
Dar să rămânem ancorați în istorie. Plutim ca o masă amorfă, fără direcție, fără destinație. Ne bucurăm de sunete și căutăm să ne definim. Cine suntem? Cine dorim să fim? Știm că transcendem medievalul. Poate renascentismul. De ce nu iluminismul? Glasurile gregoriene nu sunt departe. La fel și orgile maiestuoase. Le simțim adânc în ființa noastră.
Tempoul crește și, fără să ne dăm seama, suntem împinși înainte spre revoluția industrială. Tatăl națiunii apare. Der „Vater”. Lovește puternic cu ciocanul. Epoca de metal greu a luat naștere. Apa, violența și focul ne modelează dintr-o masă amorfă într-o ființă. Apoi, plutim o vreme atemporal într-o lume viscerală. Creierul, de asemenea, ia naștere într-o baie filosofică de metal greu, creionat atât de apa lacurilor, cât și de violența focului.
Astfel, ne trezim brusc în „Noiembrie pentru totdeauna”. Există deja o societate, copii și iubirea. Iubim dureros de mult. Cugetăm la cine suntem. Răul e deja în lume; nu mai putem simți, nu mai putem iubi. Și vedem:
„Ard lacrimi
Cad salcii
Smulg pajiști.”
Nu știu dacă „Vom fi morți sau deloc”. Nu știu care este soluția la tot ce e rău sau ce ne va aduce viitorul. Deja, neliniștea s-a înfipt adânc în întregul creier. S-a metamorfozat într-un ocean de anxietate. Oare mai iubim? Ne pasă de „noi doi”, sau moartea a devenit omniprezentă și ne acaparează fiecare gând, fiecare simțământ, fiecare mișcare, fiecare respirație, fiecare strop din ființa noastră neînsemnată? Intensitatea a tot ceea ce se aude este profundă. Scade, crește, dar cumva e tot mai profundă.
Un calm ne cuprinde brusc. „La nord sunt peștii ce-au rămas”. Au mai trecut momentele dureroase. Uneori, iubirea poate birui orice, chiar și munții care zdrobesc, chiar și furtuna nordului înghețat. Dar înghețul nu se retrage, avansează neîncetat, iar totul încă arde. Iar uitarea, deși o invităm, nu se așterne peste pleoapele înecate.
Tot progresăm cumva. Intensitatea e tot profundă. Mai profundă. În această mare de emoții adânci, așteptăm un kairos întru eliberare. Dar nu primim decât „Antikairos”. Un moment inoportun, care neagă orice schimbare, dar care e dulce și pătrunzător. Ba chiar, e dureros de prielnic simțirii atemporale și ne ajută cumva să realizăm că, în final, „Deocamdată suntem”. Atât și nimic mai mult. Orgile se aud din nou, parcă chemându-ne la propria primordialitate. Ne cufundăm adânc în ființa noastră și lăsăm totul să se isprăvească.
[1] „Marchiză”, DEX Online Dicționare ale limbii române, https://dexonline.ro/definitie/marchiză, accesat în data de 13 ianuarie 2026.
