Muzica, poezia, socialul și politicul reprezintă, în ciuda diferențelor aparent ireconciliabile și a văilor mentale fără fund care le delimitează și le izolează, puncte situate de-a lungul unui continuum – există un singur domeniu al realității accesibil ființei umane (a exista ca o ființă umană), din care nu se poate șterge nicio rușine, nicio lacrimă, nicio umbră; din al cărui spectru nu te poți elibera. Deși, la prima vedere (ce bine că dispunem de mai multe), să te topești într-o compoziție muzicală mai intensă și pură decât însăși transcendența ar părea o experiență fundamental diferită de a urmări un nespălat talk-show politic – de fapt, nu este.
Mihnea Blidariu înțelege întocmai toate particularitățile tăioase ale acestei configurații bizare și se deplasează, cu întreaga libertate deplină pe care nimeni nu a îndrăznit să i-o conteste vreodată, după bunul plac, între guvern și copulație, între acrobații stilistice și prietenoasele cuvinte obscene pe care ne temem, de cele mai multe ori, să le salutăm între coperțile unei cărți, între Traian Băsescu și orgasme de proporții geologice, între tiptil și fitil, între actul de a privi fața „poporului meu” prin sticla colorată a unei obsesii cu accent franțuzesc de Emil Cioran și punk rockul ce se revoltă chiar și față de conceptul zilei de mâine. Libertate deplină – dar nu o formă abstractă, oarecare, ci o libertate deplină respirabilă, vânătă de vigoare și alergică la rigoare, având întreaga față dorsală vopsită în ostentație deosebit de acidă, fiind purtată de fluvii nesecate de fluide corporale ce aduc cu ele toate temperaturile covârșitoare ale adâncurilor… O libertate în care Academicul este lăsat la vatră, în seama tovarășei academician doctor inginer, iar bunele maniere sunt incendiate cu un cocktail molotov, pentru a nu cădea, cumva, în capcana atrăgătoare a manierismului.
Sincretismul dintre omul politic și omul sexual (matematic: modúl de politică și modúl de sexualitate) se manifestă încă din primele zvâcniri sugestive ale cărții, chiar înainte ca direcția curgerii (dinspre politică, înspre actul sexual pandemic, dinspre masculin, înspre feminin) să devină de netăgăduit: acel popor al „meu” pe care îl menționam se însoară cu „numita speranța”, care este „grasă”, „urâtă”, „plină de bani” și „fiică de senatoare”[1]. Consemnăm semnalmentele îngrijorătoare ale speranței și mergem mai departe…
mânia.ro, publicată în anul 2006, este o blasfemie înfășurată în senzații decupate din hârtie de ziar. Lasă urme negre pe mâini și miroase concomitent a actualitate și a trecut. Defilează prin fața noastră nenumărate migrene sau repere culturale care, celor tineri, nu le trezesc setea noastră de comprimate efervescente de paracetamol (presupun – genele noastre intelectuale, lingvistice și morale s-au bifurcat demult, așa cum se cuvine): Mihaela Tatu, Cătălin Botezatu, Andrei Gheorghe, portocaliul sau șuvița lui Băsescu, „Să trăiți bine!”, Adrian Păunescu, Britney Spears, Eminem, Tăriceanu, Năstase, Vadim Tudor, Dan Voiculescu, Akcent, O-Zone, integrarea transatlantică aflată încă în viitor, cultul telenovelelor, Connex… Există totuși și constante atemporale, inalienabile: Becali încă își poartă crucile în lumina sacră a reflectoarelor, iar imnul național a rămas exact același:
„bem
tot
futem
tot
mâncăm
tot”[2]
[...]
„te rugăm tu să speri
în locul nostru
noi n-avem timp suntem ocupați”.[3]
Răsfoind, răsfoind, răsfoind – și fiind răsfoiți – realizăm însă (pe lângă faptul că Poezia poate învinge Majusculele) că în ziar este înfășurat un topor, iar toporul este înfășurat, mai departe, în conștiința cea mai incisivă a fructelor cele mai coapte ale deșertăciunii. Mihnea Blidariu este un rebel și este o cauză; din cauza faptului că nu ezită să se lupte cu orice, ajunge să se îmbrâncească și să se pună și de unul singur la pământ, exorcizându-se și lepădându-se astfel, cu un rânjet demonic și abisal, de toate așteptările și iluziile care circulă între el și cei cărora li se adresează:
„tu știi foarte bine
că lumea are nevoie
să n-aibă nevoie
de tine...”[4]
mânia.ro, în mod bizar, ne suflă în față nostalgia sinistră trezită, complet neașteptat, față de vremurile în care eram încă prizonieri în umbra directă a zidurilor închisorii comuniste, iar criminalii trecutului aveau contur de criminali – nu reprezentau numai fantome difuze. Digul valorilor morale încă separa apele – puteai alege de care parte să te așezi, însă era cât se poate de clar, măcar, de care parte ai ales să te așezi. Răul putea fi văzut cu ochiul liber și arătat cu degetul, mijlociu sau măcar arătător – răul ante- și cel postrevoluționar aveau o seminție comună:
„1945-2005
șaizeci de ani de viață la negru”[5]
În această realitate a tranziției, sumbră și trecută de termenul de expirare (tranziția fiind doar o îndelungă resuscitare, din stopul cardiac al dictaturii, către pulsul democrației – o resuscitare care lasă în urmă numeroase coaste rupte), alcoolizată, abrutizată, întunecată și tristă, precum „Orașul” Lunii Amare, natura și esența comunismului pot fi încă fotografiate, în detalii fine, de care nici măcar istoria nu va mai fi preocupată, ulterior:
„ceaușescu a înviat!
adevărat a-nviat!”[6]
La fel și – mai ales! – momentul originar al nașterii democrației postdecembriste:
„și ne-am trezit liberi dintr-o dată”.[7]
La fel și premoniția intuitivă a deceniilor de rătăcire prin deșertul unei identități care nu știe cum și de unde să mai vină, căutând:
„următorul slogan
de care să ne ancorăm viețile”.[8]
Urmărim cu fascinație tranziția naturală de la societatea murdar-vulgară la arta individualizată a vulgarității pure și diafane, subjugată și transformată într-o forță vitală care aparține și răspunde numai în fața individului. Ne numărăm erecțiile rămase în tolbă și menopauzele care nu au sosit, visând la…
„această oază
de desfrâu nemaivăzut”.[9]
Scrisă cu lovituri de pumni în fațada clădirii unei – oricărei – instituții, mânia.ro poate fi orice, mai ales o broșură despre intensitatea unei tinereți pe care ai ratat-o, chiar dacă ai trăit-o și ai vopsit-o în toate sensurile. Este suficient să privești coperta pentru a înțelege că aceasta este o carte care, dacă va fi deschisă, te va mușca. Trompeta așezată amenințător pe podea mârâie – nu are deloc aura și postura unui instrument muzical, ci reprezintă o armă veritabilă – o armă albă, o armă neagră. Deși Mihnea Blidariu nu ne privește în ochi, avem contact vizual direct. mânia.ro este mai puțin despre mânie sau România (acestea fiind doar elemente ale decorului incidental în care Poetul se luptă cu Omul, pentru a putea exista – coexistența imperativă nu este existență, ci coexistență), cât despre cum să te îneci în ceea ce știi că va seca.
În rest, două decenii mai târziu, toate moravurile societății (românești), construită faraonic, în stilul brutalismului, au rămas neînduplecate, supraviețuind nevătămate tuturor fluctuațiilor variabilelor – doar specificul ticurilor fizice s-a schimbat:
„zâmbiți
fericiți
butonați!
butonați!”[10]
[1] Mihnea Blidariu, mânia.ro, 2006, p. 5.
[2] Ibidem, p. 10.
[3] Ibidem, p. 24.
[4] Ibidem, p. 28.
[5] Ibidem, p. 19.
[6] Ibidem, p. 19.
[7] Ibidem, p. 6.
[8] Ibidem, p. 24.
[9] Ibidem, p. 49.
[10] Ibidem, p. 23.
