Poetry Pop este psihoză, demență, intoxicare cu parfumul unei flori beligerante. O nouă leziune cerebrală, în formă de inimă, se formează odată cu fiecare ascultare. Adevărata poezie (din care primim aici o mostră ionizantă) transformă orice clipă într-o catastrofă istorică, din care nu se mai poate ieși. Această aparentă condiționalitate unidirecțională este detașată de nuanțele volițiunii intrinsece, dar și de cele exterioare: un centru fictiv de greutate, plutind în vidul negației creatoare. Beatitudinea disproporțiilor… Porții și proporții… Sfidătoare prin însăși esența sa, poezia refuză a fi angrenată în cauzalitatea lumii, deși, indiscutabil, este, sau a fost. Odată izbucnită, își mistuie originile – și arde. Fiul risipitor și incandescent al omului.
Dintr-o epocă a anonimatului predestinat. Pe când corpul nu era decât o povară apăsând dinspre viitor. Pe când trupul nu simțea că există – doar știa. Creionul ascuțit care nu a fost folosit niciodată (orice creion își abandonează menirea atunci când se transformă în dâre pe hârtie). Creionul bont care înjunghie. Coala albă împroșcată cu sânge. A vomita poezie, bolnav terminal de viață. Dansezi târându-mă. Dansul unui electrocutat, molimă electronică.
Nu putem începe decât cu „Sfârșitul”, nu avem de ales, oricât de banală ar fi devenit o asemenea ireverență cauzală. Ce mai este de făcut însă după ce sfârșitul-incipit se îndepărtează și rămânem, singuri, în urma sa, înaintea sa? Am terminat deja, suntem pustiiți după numai câteva momente.
„Mersul trăsurii cu roata stricată.”
Infatuarea tinereții este la apogeu. Torenți incontrolabili de poezie sub presiune țâșnesc precum țițeiul din pământul suprasaturat. Poezia izbucnește în flăcări. Dar rămânem indiferenți față de modul în care actele noastre sunt interpretate de realitate. Nu contează decât incandescența. Chiar și depresia arde cu fum gros și luminos în furnalele poeziei noastre. Chiar și Nicu Alifantis devine un prieten vechi, alături de care te poți târî, dansând, poți dansa, târându-te. Grea seninătate, înnorată seninătate. Catedrale construite din ceață. Picturi realizate pe luciul apei.
„Trezește-te acum, tu ești mort.”
Ne afundăm în jungla de versuri înalte, a căror creștere subunitară este scăpată de sub control. Versuri-urzici, de dimensiunea unor arbori sequoia.
„Eu sunt corăbierul ce se va îneca.”
Să te îneci și apoi să ieși la mal și să scrii, cântând. Vânăt. Corabie. Epavă. Râu. Rău de mare. Rău de viață.
Să te îneci, să ieși la mal și apoi să te duci din nou în larg, pentru a te îneca. Să nu te mai saturi de înec, de viață, de moarte.
„Muzica termopan” aduce aminte de vremuri care existau. De vremuri în care existau suficientă masă musculară și vervă psihotică, suficientă vigoare mentală pentru a elabora planul de revoltă culturală împotriva inculturii. Astăzi, „s-a” fraternizat bahic cu criminalii conștiinței (mărunți, dar mulți) și ai bunului-simț artistic – efectul patologic al unei malformații înspăimântătoare a toleranței. Astăzi, avangarda este formată din cei rămași cu gândurile în urmă. Astăzi, întindem toți o horă peste balele ce ne curg din gurile înțepenite în zâmbete și dănțuim cu voie bună. Să te vinzi presupune, măcar, să ai ce vinde. Hai la joc! Pe când jocul artei era ruleta rusească a dezastrului stârnit din adâncurile unui suflet pe care, dacă nu exista, îl puteam inventa oricând.
„Tineri superbi, galben zâmbind,
Cântați-ne în gând.”
Ce criză este „Lullaby”! Nu se poate comunica articulat prin acest mediu opac. Se simt doar vibrațiile exploziilor. A iubi cu gândul la nucleul metalic al planetei.
„Urmarea unui colț blestemat
Blestematul de colț.”
Insectar, ierbar, muzeu, morgă a dorințelor și a instinctelor fragede. Rădăcinile rămase în sol, uitate și de moarte, în urma doborârii arborelui. Tinerețea devenită monument. Frumusețea devenită bust împietrit.
Un munte de creioane arzând. Poezia noastră e scrisă cu un creion în flăcări. Sau cu un stilou fără cerneală. Pe hârtie din oțel.
Poetry Pop îmi reamintește că nu aparțin acestei lumi – dar nici cei care creează lumea nu îi aparțin. Bagajele sunt pregătite, însă nu voi pleca nicăieri, niciodată. Nu am bagaje. Nu am nicăieri. Nu am niciodată.
„Tu ești doar un pic
Noi suntem nimic.”
Un album fatal. La revedere.
Vârful cel mai înalt: „Lullaby”.
