Înainte de a vorbi despre albumul We are the Romans, cred că merită să definim pe scurt mathcore-ul. Pricepuții în muzicii ar spune că e un gen muzical cu metri muzicali neobișnuți, o varietate de metri și multe sincope. Dar, mai simplu spus, o trupă care urlă în moduri ciudate, ba când nu te aștepți, ba când te aștepți, dar care totuși creează un zid muzical interesant și bun de savurat când ești furios, enervat, încărcat energetic cu multă energie negativă și ai nevoie de ceva ca să-ți deschidă supapele mentale. Și, vai de mine, ce de supape mentale deschid Botch pe acest album.
We Are the Romans a fost lansat în noiembrie 1999 de casa de discuri Hydra Head. Titlul albumului este inspirat din piesa „Man the Ramparts”. Inițial, membrii trupei căutau doar titluri care să sune într-un mare fel, însă cuvântul ramparts le-a amintit de romani și de structura societății lor – ceea ce s-a potrivit perfect cu tema albumului: omul, societatea și felul în care mediul în care trăim ne modelează.
„To Our Friends in the Great White North” este o introspecție despre cine suntem.
„Set apart, great divides
You are not what you seem, always different, always changing.”
Deci, să ascultăm și să ne gândim cine suntem. Dacă vi se pare prea zgomotos, prea haotic, așa este și lumea actuală în care trebuie să aflați cine sunteți. Pe alocuri, chitara taie plăcere în carne vie. Exuberant.
„Mondrian Was a Liar”. Ei bine, dacă vă așteptați la ceva imn dedicat celebrului pictor olandez Mondrian, o să fiți dezamăgiți. Dacă vă așteptați la mai multă introspecție, dar de data aceasta asupra societății și, în mod special, asupra muncii, atunci nu o să fiți dezamăgiți. Ce e munca în societatea actuală?
„Building your home, giving you life, our livelihood
Creators
It’s always been like this
People you never see the ones you’ll never be.
Working with their hands
We’ve downsized again.”
„Transitions from Persona to Object”. Ce ne dorim ca oameni? Ce facem ca oameni? Ne cucerim; ba chiar ne și autocolonizăm pentru că totul trebuie să fie o perpetuă transformare. Cum zic și băieții de la Botch:
„Never satisfied never dormant we go one
See us conquer all the humans that are left
This is our new home and we’re still building.”
Chitara taie tot mai adânc și ajunge dincolo de subconștient. Ce e dincolo, nu știm. Dar plăcerea a inundat de mult fiecare părticică a minții noastre.
„Swimming the Channel Vs. Driving the Chunnel”. Avem un moment de respiro. Începem să ne calmăm. Avem spațiu pentru a lua o pauză de la introspecție.
„I feel buried for maybe I’m just alone
So cover me in black
It’s for history.”
Plăcerea scade în intensitate. Chitara ne invită la anxietate.
„C. Thomas Howell as the «Soul Man»”. Nu cred că știe cineva cine e acest C. Thomas, dar nici nu contează. Furia a revenit, ne macină și ne împinge din nou la extreme. Chitara împinge din nou plăcerea adânc în vine și nu mai vrem să se termine. Pe la jumătatea piesei, încă un moment de respiro. Și parcă versurile astea sunt o profeție despre prezentul nostru.
„Soon the content outweighs the form with time the sound gets boring
For you and for me this posture is self-serving.”
Chiar așa.
„Saint Matthew Returns to the Womb”. Primul vârf al albumului. O altă introspecție. De data asta, una despre religie.
„On the porch two words changed life for me
And I’m not the same.
He said son soon your life will change.
And I believed in him.”
Vocea glisează la unison cu chitara și formează un duo care taie totul de pe lumea asta, chiar și un diamant. Nimic nu este la adăpost, mai ales religia.
„Frequency Ass Bandit”. Vârful cel mai înalt. Plăcerea curge în valuri în organismul nostru efemer. Răbdare și dragoste. Timpul nu are timp pentru niciunul dintre acestea. Omul nici atât. Deși tânjim după acestea. După răbdare. După dragoste. Suntem niște dictatori goi care sugrumă timpul ca să ne dea răbdare și dragoste.
„Who holds my fate in their hands
Not you
Endless.”
Dar, din păcate, ba da, tu, Endless. Tu ai soarta noastră în mâinile noastre. Ești un bandit. Chitara aleargă cu vocea ca să termine rugăciunea pentru timp. Ce călătorie!
„I Wanna Be a Sex Symbol on my Own Terms”. Anxietate crescândă. Basul e sublim. Se scurge anxietate pură din el. Tobele accentuează totul excelent. Dar discutăm deja despre superficialitatea societății. Despre regi și fotomodele. Despre presiunea de a fi toți regi și fotomodele. Despre anxietatea care ne sufocă pentru că nu putem fi toți regi și fotomodele doar pentru că așa zic toți și așa vor toți. Sau nu vor?
„Man the Ramparts”. La final, tot ce putem face este să luptăm. Să nu cedăm un centimetru. Doar să luptăm ca bărbați și femei care își vor menține pozițiile indiferent de ce se va întâmpla. Strigăte de luptă înălțătoare. Și acesta este finalul.
Mă rog, finalul este o piesă techno mathcore, fără versuri, „Untitled”, care de fapt este un remix al piesei „Thank God for Worker Bees”.
