Sunt pe cale de a mă resemna, de fiecare dată când las tastele să mă poarte, în galopul specific, către întruchiparea (sau întruparea – cine mai are chip?) unui nou text despre Luna Amară: nu aș putea să scriu, oricât de mult mi-aș dori și oricât aș încerca, nici măcar un singur cuvânt despre Luna Amară, care să nu aibă inscripționat pe verso multiple și criptice infiltrații autobiografice. Fazele Lunii Amare au reprezentat totuși calendarul cosmic al nașterii mele secunde în această lume: nașterea identitară, desăvârșită (și uitată?) la capătul unui lung, lung și dureros, dureros travaliu, pe cât de vânăt („ai să te-ntorci în mine / vânăt dumnezeu”) și însângerat („ești sânge și lut / viața ta-i una”) putea fi, ispășit prin galeriile subterane ale unui centru mai mult decrepit, decât vechi (mai mult descentrat, decât centru; mai mult tranșee, decât subsoluri). Creșteam, deshidratat, departe de lumină, printre gânduri și rădăcini. Pe când cădeam precum – atenție! – tencuiala…
Pe măsură ce sufletul-fetus se metamorfoza în spini, iar chinurile nebănuite ale conștiinței se crăpau în muguri și cuie, Luna Amară erau prezenți mereu în substratul experienței zilelor – o mantră și o constantă a existenței individului în societate (în acel caz, întâmplător sau nu, abstract sau nu, individul eram tocmai eu, încă sub forma lutului cald, aflat în rotație). Într-o seară dintr-un an care nici măcar nu mai sunt complet convins, acum, că a existat vreodată, un an cunoscut, convențional, drept „2004”, descindeam în, acum, demult dezafectatul Club A și marcam astfel începutul simbolic al unei călătorii existențiale al cărei final încă rămâne relativ deschis (deși direcția este clară și închisă). Într-un fel, s-ar putea spune că nu am mai ieșit niciodată înapoi în aceeași lume. Era nu numai primul concert Luna Amară, ci primul concert de orice fel la care asistam. „Stare de grație”, piesa care deschidea, în acea seară, playlistul, avea să fie marcată în amintirile mele fragede și cartilaginoase cu fierul înroșit al unor emoții insurgente, care s-au prăbușit demult în extincția lucrurilor devenite abstruse („pământul te va face iar pământ”).
După ce am trăit, până la capăt, chiar dincolo de capăt, și interplanetarul Pietre în alb, am început să alunec, treptat, tot mai departe de Luna Amară. Nu a fost vorba despre o ruptură cu formația, ci, mai degrabă, despre o retragere aproape totală din calea muzicii (și din calea vieții) – o dispariție personală, care a atins punctul culminant cândva în 2020 (anul cu miros pregnant de alcool sanitar) și a început, apoi, să se disipeze lent, doar relativ recent, pe măsură ce Numărul Trei tocmai începea să împingă, tot mai îndrăzneț și sesizabil, în lespedea ce îi sigilase mormântul. În ultimul an, m-am reintegrat în publicul concertelor Luna Amară și (nu) am fost surprins să descopăr că, dincolo de schimbările cunoscute de componență și inevitabilele transformări muzicale acumulate progresiv, s-a conservat perfect o esență complet nealterată. Iată, mult deasupra publicului, planând exact aceiași coloși intangibili de altă dată, în fața cărora și tinerețea mea decedată venea, cândva, să își aline terorile. Timpul nu a câștigat. Luna Amară nu s-a lăsat cu niciun chip împinsă sub orizont, demonstrându-ne că, în această terifiantă groapă comună care este lumea, există și posibilitatea remarcabilă de a triumfa, uneori.
Astfel de fluxuri neuronale electrocutante mă străbăteau voltaic, șocându-mă, pe măsură ce mă tot chinuiam – în zadar – să îmi găsesc locul (lipsă) într-o hală-restaurant-piață publică-bazar de proporții copleșitoare, hăituit, vânat de oameni în uniforme (de ospătari). Nu era loc, aici, în această imensitate carnavalescă, decât, cel mult, pentru a consuma Luna Amară asezonată cu garnituri generoase de grăsimi animale în stare terminală de saturație. Timpul nu a câștigat. Luna Amară nu s-a lăsat împinsă sub orizont. Dar cineva categoric a pierdut; ceva s-a pierdut din lumea existentă în fața scenei. Arta a fost invitată, aparent, în bucătărie.
Pe măsură ce Mihnea, Nick & co. își revarsă cu precizie inconfundabila poezie, plină de brutalitate și grație, ospătarii dansează printre rândurile infinite de mese identice (iterații, poate, ale ideii platonice de „masă”?), purtând, într-un echilibru cosmic, tăvi doldora de cel mai splendid colesterol – iar clinchetele de veselă și pahare vesele acompaniază formația. Deasupra scenei, ecrane imense ne reamintesc că ne trăim distopia, mai live decât muzica, și ne anunță, cu o conduită aflată la granița dintre obsesiv, posesiv și tulburare neurocognitivă majoră, câteva dintre evenimentele următoare, susținute de monștri sacri ai lumii manelelor. Căldura toleranței culturale ne cuprinde pe toți, flori în număr par ne răsar din suflete și pacea se așterne asupra lumii tuturor, precum o ninsoare galben-portocalie.
Intensitatea actului artistic care s-a derulat, independent, pe scenă, a refuzat să se lase transcrisă în meniurile plastifiate și bogate în calorii (ultimele forme de literatură veritabilă din lumea noastră târzie, întârziată și generoasă în cromozomi). În această seară fatidică, Luna Amară nu s-au revoltat numai împotriva atemporalelor tare sociale, politice sau umane, care i-au preocupat de-a lungul deceniilor, ci au fost nevoiți să se lupte și cu Nicolae Guță, Vali Vijelie, Tzancă Uraganu (acesta din urmă avea să cânte, în același loc, în aceeași seară – practic, am putea spune că Luna Amară au deschis pentru Tzancă Uraganu – ah, what a time to be alive!) și o cantitate inepuizabilă de cartofi prăjiți și burgeri, care levitau angelic deasupra mulțimii înfometate după artă (prefigurând, parcă, belșugul etern, bahic, al cerurilor infinite rezervate celor drepți; poate că pe creștinii adevărați îi așteaptă șaptezeci și doi de burgeri în paradis). Refluxul gastric al toleranței mă cuprinde, din nou, uleiurile esențiale de floarea soarelui îmi lubrifiază sentimentele, și caut să mă împrietenesc cu Tzancă Uraganu, cercetând convingerile marelui artist privind politica economică optimă, tratate în versurile primei piese pe care omniscientul oracol Google mi le-a oferit întru citire: „sparg bani fără număr / pe mașini și țoale, femei goale.”
Nu îmi imaginam, coborând scările neîngrijite dinspre Club A, că urma să ajung, douăzeci și unu de ani mai târziu, în mijlocul unui experiment social atât de bizar, un hibrid muzical-culinar derulat sub chipurile faraonice ale unor figuri de seamă din lumea manelelor. Am părăsit locul, împleticindu-mă, simțind că am fost clientul Restaurantului de la Capătul Universului. Nu pot să mai identific nimic cu adevărat familiar în această lume, în afara Lunii Amare – care, din fericire, nu se stinge încet.
Nu mai am ce face: scot din tolbă general valabilul „mai bine ai fi scrum!” și ard și eu nocturn, pe cine știe ce banchetă care mă duce, anonim, către Somn.
