Partea întâi: Post, înainte
După ce am descoperit Messa (descoperire arheologică pentru care te dezgropi tu din pământ), m-am simțit mai puțin decât nimic. Au început: penitența, oprobriul, mortificarea, minimul. S-a terminat: tot.
Cum să descrii complexitatea condiției umane în cinci cuvinte? Messa a izbutit. Nu exagerez (deși viața însăși este o exagerare); în ritualul feeric și blestemat, a fost deconspirat tot ce cunoscusem vreodată – din informația vaporizată aici ar putea fi reclădită, fără nicio altă intervenție externă, existența noastră cea mai adâncă:
„Impatient, hungry
Let all waste.”
***
Decizia de a pătrunde în cimitirul trecutului, de a dezgropa și a reînvia sufletul mumificat al Numărului Trei, a fost una apăsător de complicată, întrucât lăcomia unui asemenea proiect este insațiabilă, în creștere exponențială: absoarbe (mai mult decât) tot și nu oferă nimic (oferă mai puțin decât nimic) în schimb. Totuși, iată că, înainte chiar de relansarea propriu-zisă, își fac apariția, deja, și unele binefaceri miraculoase (slavă ție, hazard). Cercetând sârguincios aparițiile discografice ale anului 2025, în vederea compilării unei liste care să aducă aminte de vremurile amare de-altă dată, netezind terenul pentru amărăciunea rămasă restantă (omul: debitor), m-am văzut aruncat în fața unei descoperiri individuale de proporții nu altfel decât istorice: Messa. Luat prin surprindere de magnitudinea încântătorului dezastru emoțional, care stagna într-o proximitate atât de ridicolă (Italia timpurilor noastre, deși temporalitatea Messa rămâne cel puțin problematică și discutabilă), am realizat că nu are rost să mă mai ridic – am început să mă târăsc încă de pe acum (atunci) către excesiv de sudicul Salonic, unde tocmai ce am hotărât, impulsiv, să mă alătur procesiunii pe care Messa o va conduce de pe scenă.
Pelerinajul către Salonic a început, așadar, deja, cu mai bine de o lună înainte de eveniment. Încă de când Messa mi s-a înfățișat, se derulează, pasiv, o înșiruire a zilelor de prelung post negru – și câte vor mai fi! Sunt precum o câmpie joasă, mistuită de flăcări discrete, fumegând josnic, departe de lume, fără altă speranță de a nu mai arde, în afară de epuizarea apoteotică a combustibilului vegetal. Toate drumurile trec prin flăcări (câte dintre ele se și opresc în flăcări?) – toate viețile trec prin înjosire.
Post negru. Postul cel mai negru. Negru, negru, negru post! Începând cu această dimineață, ultima care va reuși să plutească deasupra nopții, pentru o lungă vreme, absolut nimic nu mai merită ingerat din lumea de afară. Totul duhnește a urină stătută și reciclată. Respingere emană fiecare trup invadator. Aduceți artileria și infanteria disperării! Simt sete de clor negru și sirop de tuse: licori magice care îneacă și dezleagă. Smuls din orbita previzibilă, calculată în jurul propriei percepții asupra sinelui, în care se reflecta și lumea, devin un Walter White al Negrului: dezrădăcinat și pervers recalcitrant. Ce soluri infertile se desfășoară pe sub rădăcinile mele, smulse cu cea mai parfumată brutalitate: doar eu știu. Dar nu mai depind, oricum, de nutriția lor opresivă. Era un arbore liber cât timp se afla sub constrângerea rădăcinilor și a imposibilității de a se usca oricând, doar în virtutea propriei volițiuni? A putrezi oriunde și oricând: ce libertate rară! Un ascet devorându-se, hapsân. Ospățul autofagiei! Un neveu prefigurând ghețarul singurătății.
Post negru. Îmi scriu povestea zilelor pe coli îngălbenite de hârtie, pe care le rup odată cu fiecare nou cuvânt; de fiecare dată când roșul vechi naște un nou negru. Nu îmi mai rămâne decât să fiu un colaj din bucăți de hârtie ciopârțită, cu cerneala mânjită și batjocorită de toate elementele lumii (toate!). Nu îmi mai rămâne decât să fiu frunze uscate: tot potențialul trecut al naturii vii, adunat într-un făraș și incinerat urâcios. Sau poate din copaci vor cădea bucăți de hârtie galbenă în loc de frunze, iar frunzele uscate vor fi poezie. În orice caz, lumea uzurii va fi nevoită să treacă printr-o metamorfoză: uscarea și căderea sunt iminente. Am îmbătrânit, așteptând să îmbătrânesc.
Prefigurare. Periplu. Peregrinare. Pestilență. Tremur. Cutremur. Murmur. Mural: pe frontispiciul unui magazin din drumul meu de astăzi („astăzi”: lege intangibilă a naturii, oricând) este afișat mesajul care îmi reflectă pe deplin starea filosofică și umană: „închis temporar”. Dar obsesia permanentizării, ea nu pândește? Ea nu mârâie și nu spumegă? Înaintez către 6 decembrie, prin fisuri ale scoarței terestre cerebrale neștiute de lume, dar nici de mine – care, mai degrabă, nici măcar nu există. Voi fi îngropat de viu? Voi fi omorât de viu? Indiferența față de orice deznodământ al actului te împinge, în contracții, în neființă. A contracta neființa. Să îți fie indiferent dacă avansezi sau regresezi, dacă răzbești sau eșuezi, dacă respiri sau ai fost înghițit de avalanșă. Messa. Messa știe cel mai bine ce este de făcut cu impostorul:
„Don’t even know
Myself anymore.”„Don’t even love
Myself anymore.”„Don’t even look
At myself anymore.”„Don’t even cope
With myself anymore.”
Dezlănțuire. Eliberare. Renunțare. Postul negru al sufletului presupune un singur inamic, împotriva căruia trebuie direcționat absolut tot ce poartă semn negativ: sinele. Lovesc precum un vultur flămând și isteric în toate punctele sale vulnerabile, pe care mi le dezvălui eu însumi, iluminându-le cu reflectoare de putere industrială. Mă înec într-o minusculă baltă de ploaie, pentru că nu merit, măcar, să irosesc un volum mai mare de materie. Cu fața în noroi, încerc să mă sufoc, dar nu reușesc, pentru că involuția mea este atât de profundă, încât mi s-au deschis branhii. Pe o planetă-deșert acvatic, nu este mai adecvat să ți se deschidă branhii, în loc de al treilea ochi? Dați-mi poziția de superioritate înapoi! Nu, târâtură! Târăște-te înainte, prin noroi. Decrepitudinea și insignifianța, nu moartea îți vor fi destinul. Sentință, nu viață.
De aici, de printre aceste forme de relief mental ridicate din mâl și excremente, Messa se înalță precum un templu impozant, sculptat direct din munți, precum un zgârie-nori din oase – iar artiștii înaripați subordonați conceptului Messa sunt, și ei, statui divine, cu pielea din marmură de alb orbitor și neted. Divinitatea se scurge precum un venin – preaplin. Magia neagră a Sarei te privește din spate, chiar și atunci când te privește în ochi. Privesc cu invidie grația echilibrului obținut și conservat la marginea haosului. Mereu la un pas (un singur pas, niciodată nu există o distanță mai mare între noi și noapte, între noi și final) de a scăpa totul de sub control, și totuși încă dincoace de terminator, în teritoriul diurn al controlului aparent. Totul este o continuă devastare, totul continuă să fie o continuă devastare, așteptând să fie deversată; cu câte eforturi conștiente, constante, clipă de clipă, trebuie să alimentăm structurile barajului lucidității, pentru a ne menține în interiorul propriei membrane! Ce luptă! Cât de ușor ar fi să eliberezi viața și să o ia totul la vale, odată pentru totdeauna! Iar unii pot elucida supliciul nu oricum, ci cu grație! Cu însemnătate! A mirosi flori crescute din trinitrotoluen.
O nouă zi, o nouă jertfă:
„Which part of me
Will I sacrifice today?”
Nu este muzică adevărată, dacă la final nu te gândești la gustul metalic al țevii unei arme în gură. O nouă lovitură, poate prea aproape. Totul este prea aproape, chiar și ceea ce nu există. Înapoi! Somații. Sonații.
„Too close to them,
Suspended.”
Astăzi, nu am căști pe care să le port pe drumul meu zilnic către cultivarea infarctului, cancerului, diabetului și atacurilor vasculare cerebrale (ce recoltă îmbelșugată se promite, plesnind de vitalitate!), pentru a îmbuna disperarea cu jertfa emoțiilor matinale, născute prematur. Totuși, nu găsesc nicio dificultate în a-mi determina întreg sistemul nervos central să devină membrana unui difuzor pluricelular. Messa cântă chiar și acum, în ciudă, în răspăr.
© Numărul Trei
Partea a doua: Călător flămând, scheletic
Aș sta în genunchi și aș urla. Nimic altceva, după Messa, încă dinainte de Messa.
„Too close to them,
Suspended.”
Am vizitat, anterior, o singură dată Grecia, atunci când am scotocit cu înfumurare vechiul ascunziș privilegiat al zeilor: Muntele Olimp, Vârful Mytikas. În rest, am lăsat elenele pietre neîntoarse și toți filosofii-stafii odihnindu-se în mormintele lor îngropate sub milenii de știință, anacronism și desuetudine. Nici această a doua incursiune în teritoriul Greciei nu se va solda cu vreo explorare aprofundată: precum un fulger, nu voi cunoaște decât punctul dictat de eliberarea potențialului electric. Voi escalada un nou vârf abrupt și tehnic, ridicat impunător deasupra mărilor nesfârșite de moarte înspumată. Expus unei teribile prăbușiri în gol – unul mai profund decât însuși vidul primordial: Messa.
Proximitatea a generat suspendare. Fără suspans, am rămas în suspensie: suspectul principal pentru crima comisă împotriva sufletului. Un aer glacial se înalță din interior, pe când silă grea se depune din norii toxici ai societății. Zilele se derulează temperat-temperamental, cu gheață și greață. Temeperatură și diuretice.
Majoritatea pieselor Messa creează impulsul de a coborî capul în bernă, până când fruntea se sprijină pe masă. Os pe lemn. Conștiință pe fum. Atenție: craniul tău să nu prindă rădăcini. Nu uita să îl miști. Nu uita să te miști. Nu uita că ești măseaua cariată. Fii smuls!
Fiecare zi aduce un nou festin și același declin. Aflat de partea nefericită a belșugului. Pâine pentru păcătoși. Vin pentru virtuoși. Carne groasă pentru toți. Pradă, prădător. Mă predau. Incinerare. Linșaj.
„All my monsters
Ready to feed
Coming over
Eating my heart.”
Este ziua. Este timpul. Astăzi nu cunosc pe nimeni. Doar cuie prin mâini și spini în cap. Kilometru pătrat inutil după alt kilometru pătrat inutil să se verse. Totul ar fi putut fi un punct. Să punem punct! Ah, de-ar fi fost situat punctul la începutul fiecărei fraze!
Ce ofrande să le aduc zeilor italieni care au răpus și înlocuit olimpienii? Nu am nimic mai de preț decât disperarea, așa că mă voi învălui cu ea și voi dispera, în gol, cum numai eu știu să o fac. Sobru și nul. Ceasornic fără limbi.
Va urma. Dar cât, cât va mai urma? Și cine a lăsat aceste urme adânci, adânc în teritorii care nu au mai fost vreodată umblate de oameni? De care parte a urmărilor acțiunilor noastre suntem situați?
„Mother of abominations”!!!
De-ar ști cei printre care umblu ce miracol reprezint: sunt mort și înviat o dată la fiecare trei zile (nu o singură dată, precum alte celebrități palide). Sau, de fapt, cred că am murit demult, cândva în 2019 – sau poate chiar 2012. Parcă țin minte unele momente în care trebuia să car după mine un psihic mai greu decât moartea. Sau un fel de șipot al vieții. Ce talent – să înșel lumea și știința, atât de mult timp.
Messa mi-a reamintit că sunt mort. Îngropat. Uitat. Glorie! Ferice!
Partea a treia: Învierea fatală
Rămâne de văzut în ce măsură va mai fi nevoie de cuvinte și în urma concertului. Pelerinajul se produce, oricum, brutal, orbital. Piei vechi sunt lepădate și piei vechi se formează. Am fost absolvit de păcate: mizantropia și sociopatia mea beneficiază, acum, de imunitate deplină. Concluziile poeziilor visate de Sara Bianchin, pentru noi, întru mântuire, la finalul videoclipurilor de pe The Spin, țin loc de spini, cruce și eternitate:
„And the spin that is ever growing.”
„And the spin that is always resuming.”
„And the spin that is never ending.”
Botezat în apele vertijului ființei. Îngropat. Mort.
***
A fost nevoie totuși de unele cuvinte și după concert. Nu mai țin minte cine plecase către Salonic, dar mi-e și mai puțin clar cine se va întoarce. Messa a trecut peste mine ca o moarte, foșnindu-și înfiorător și tămăduitor frunzele („All your leaves / Through my fingers”), ca o mare îndulcită cu pelin, înfoindu-și toate excesele amar-submarine. Am venit de peste țări și mă întorc peste mări stinse, mistuit precum rămășițele cangrenate, abandonate în urmă de incendiile de vegetație din funerara vară elenă. Am venit către Salonic căutând un vraci, poate, un oracol, un mesager al zeilor, o fărâmă de înțelepciune, care să aline disperarea. Și ce am găsit? Direct zeii, orbitori. Însăși Înțelepciunea, însăși Disperarea. Totul brut, brutal. Copleșit, dărâmat în fața scenei, mă prosternez, direct sub microfon, mă zvârcolesc în intensitatea luminoasă a unei forțe ce țâșnește din pânza freatică a ființei. Cât am rătăcit să ajung aici, îngenuncheat exact în fața scenei-altar… Messa îmi este: chirurg, terapeut, cioclu. Sângele-mi îndoit cu vin se lasă în voia furtunilor. Aduceți cuiele! Acum! Trebuie să se întâmple.
Pasiv, indiferent în fața cronologiei, pluteam peste ceață, câmpii și munți, lăsând noxe de eșapament și existență în urmă și înainte. Ce ridicol că, pentru a îmi câștiga dreptul la mortalitatea sufletului, izbăvirea Messa, a fost nevoie de o călătorie spirituală inițiatică, printre fermierii nemulțumiți, urnele de vot cu program fix, fâșiile lungi de junglă de asfalt alunecos și nemarcat… și alte asemenea manifestări obtuze, producând alterații grețoase în substanța pură a conștiinței. Ce înjosire să exiști în afara muzicii…
Dacă cineva mă vede, după Messa, și crede că știe cu ce are de-a face, ei bine, nu știe. Trupul meu a fost îngropat undeva, anonim, în Grecia cea îngreunată de istorie, marmură, foc și apă. Acolo să fiu căutat (nu voi fi căutat, cine să mă caute?). Florile carnivore ale devastării strangulează orizontul. A te parfuma cu sânge. Mă întorc drept consecință și inerție. Sunt doar visul unui om întorcându-se în mormânt. Ura față de sine a rodit: ciclul s-a încheiat. A trăi înseamnă a mângâia lama unui cuțit. Ce mai pot discuta, de-acum, cu cei care nu au fost martori la învierea morții: Messa? Nu mai vreau decât pustiu, cuie, cuțite…
„Life
It unfolds
When you don’t expect it
Pieces
You see them through.”
Fluturi în stomac? Nu. Poate inflamate stele neutronice. Poate râme, șerpuindu-și absurditatea. Poate cărămizi. Cu grație și tragism, cărămiziu, ritualul sacru Messa sfidează constrângerile sufletului uman. „There is no happy song in Messa”, admite Sara, rânjind precum o supernovă explodând.
Copleșitor. Demolarea sinelui. Messa mi-a relevat ceea ce toată tagma filosofilor nu a fost capabilă vreodată. Jos filosofia necântată! Totul în jos! Singularitatea singurătății și suferinței: atât. Nimic nu poate evada din câmpul gravitațional generat de suferință.
Așadar, gravă, gravă capitulare v-am adus din pelerinajul meu:
„Urge of succumbing
To the strongest force of all
Suffering
Existence
Therefore.”
Veniți. Luați. Suferiți. Predați-vă.
Nu cumva știi?
