Una dintre marile întrebări care m-au preocupat întotdeauna, în legătură cu activitățile muzicale, este: cui îi aparține concertul? Pe când eram și eu muzician activ, îmi doream ca fiecare concert să îmi aparțină; priveam întotdeauna cu reticență și chiar ușoară aversiune publicul, deoarece simțeam că acesta considera că are prerogativa de a mă judeca și de a-mi evalua conduita – de parcă nu eu aș fi fost judecătorul unic, urcat triumfător pe soclul scenei (atunci când clubul beneficia de asemenea dotări și standarde înalte de calitate). De parcă nu eu aș fi fost regizorul și actorul propriei mele reprezentații de teatru, arhitectul propriei închisori, călăul propriei existențe. Acum, refugiat de ani buni (de ani răi) doar în public, exilat permanent dincolo de linia frontului, continui totuși să îmi arog dreptul de a lua întotdeauna ce este al meu din concert. Și este al meu ceea ce vreau, iar simplul act de a vrea determină realitatea percepției. Cum să rezolvi acest conflict între puteri? Până la urmă, a scrie despre un concert fără să scriu prea mult (sau chiar deloc) despre concertul respectiv, reprezintă tocmai o astfel de revendicare din partea mea, prin forță, a puterii.
Refuz, de pildă, să accept că se poate cânta și asculta muzică fără să îți ții timpul în spate. Ce ciudat – privind în jurul meu, realizez că mulți dintre cei prezenți aici își ocupau tot timpul cu a nu fi încă născuți, pe când eu muream deja câteva ore în fiecare zi, cu normă întreagă, ascultând Nirvana. Să fii tânăr înseamnă să serbezi fiecare zi prin focuri de artificii reprezentate de rachete balistice intercontinentale. Să fii tânăr înseamnă să încerci să ții sub control un vehicul care se deplasează canalizând energia unor detonări nucleare continue. Poate fi folosită această ridicolă energie fără a ieși doar o epavă la celălalt capăt? Poate fi folosită această ridicolă energie pentru a urma o direcție altfel decât arbitrară? În realitate, există doar „înainte” și „după” apusul tinereții, „înainte” și „după” Nirvana.
Refuz să accept că se poate cânta și asculta muzică fără să fii agresat, măcar un strop, de incoerența absurdului. Dacă evenimentul propriu-zis MTV Unplugged in New York nu ar fi fost înregistrat, câte dureri nu ar mai fi putut înflori, în absența sa? Câte astfel de potențiale istorii au fost purtate de apele nemiloase ale conjuncturii? Cum m-aș mai fi târât eu prin liceu fără Unplugged, cum mi-aș mai fi lins rănile? Însăși întreaga poveste de glorie populară a trupei Nirvana este definită, de altfel, de o înlănțuire de momente neașteptat de fertile și alinieri fericite. Dacă aștepți ceea ce este neașteptat, unde te afli exact pe axa expectativei?
Refuz să accept că se poate cânta și asculta muzică fără a adulmeca frustrările unor incongruențe care nu permit a fi catalogate și sistematizate într-o concepție unitară. Încoronați de corporațiile muzicale și desemnați drept celebrități dezirabile, membrii Nirvana cântă acum, uneori, fără a mai deține controlul, și pentru scuipătorii de semințe și cavalerii bullyingului – exact cei ironizați cu biciul, în scrâșnete de dinți, de-a lungul versurilor turbate ale lui Cobain. De asemenea, este oare doar o imitație să fii senin și să vii cu seninătate în fața unor lumi născute tocmai din excese, distrugere și heroină?
O conexiune subterană și tainică declanșată în creier îmi aduce în prim-planul gândurilor piesa „Simplu și greu” a celor de la Implant Pentru Refuz. Iată cheia interpretării evenimentului. Poate că este foarte dificil să rezolvi lumea prin recurgerea la astfel de contraste de nerezolvat, tocmai pentru că pare a fi o soluție atât de facilă. Poate că traversarea unui moment artistic, de oricare parte a gardului din fața scenei, nu poate fi altfel decât simplă și grea – tot ce este greu aici, poate fi simplu dincolo, și viceversa. Litiul, cel mai puțin dens metal, cunoaște foarte îndeaproape lumile cele mai dense, ale devastării psihicului.
Dincolo de timp și de arbitrar, dincolo de original și umbrele sale, dincolo de lupta pentru dominație între scenă și public, există totuși și certitudini, dacă vrem să căutăm certitudini. Eu, cel minuscul, nu am murit, deși tranziția către al doilea deceniu de viață, guvernată de Cobain și ai săi, era colorată cu vopseaua terminală. Muzicienii de pe scenă au învins flăcările Diavolului din Colectiv și sunt din nou pe scenă, cântând Nirvana, după propriile reguli, sfidând moartea, dar mai ales viața. Totul este simplu și totul este greu. Încă nu știu despre ce este „Smells Like Teen Spirit”, dar continuă să funcționeze de minune.
Up To Eleven ne-a oferit Nirvana așa cum se cuvine: simplu și greu. Există suficientă Nirvana pentru toți.
