O seară ploioasă de duminică. Circulația în zona centrală a orașului era haotică deoarece poliția blocase bucăți din bulevardul Magheru. De ce, nu știu. Dar, cu toate acestea, am reușit să ajung în Londophone cu aproape o oră înainte de concert.
Localul se află pe strada David Praporgescu nr. 31, în cartierul Icoanei, într-o casă construită în perioada interbelică. Am intrat în curtea slab luminată și am observat că intrarea în casă se afla spre mijlocul curții. Am trecut pe lângă câteva mese și scaune, iar pe gardul din cărămidă, cu tencuială albă, din dreapta, erau, pe alocuri, câteva picturi murale. Cea care mi-a sărit în ochi a fost portretul bătrânului scriitor argentinian Jorge Luis Borges.
Am urcat cu grijă cele trei trepte ude ale casei și am fost surprins plăcut de ușa veche, din lemn masiv. Intrarea dădea într-un hol micuț, care se bifurca. În stânga se afla o cameră cu mai multe măsuțe, la care stăteau câteva persoane, iar în dreapta era un bar și, vis‑a‑vis de acesta, două mese cu banchete. Dincolo de bar mai era o cameră, unde cei trei muzicieni – Alina Botei, Mihai Iordache și Sorin Romanescu – își pregăteau deja instrumentele.
Jumătate din această cameră era ocupată de scaune așezate în trei șiruri, iar cealaltă jumătate fusese transformată în scenă. În spatele muzicienilor se aflau câteva rafturi formate din polițe zidite în perete, pline cu cărți, CD‑uri, casete, viniluri și alte obiecte vintage. Când am ajuns, camera era slab luminată, iar atmosfera – deja perfectă pentru un concert intim de jazz.
Fanii jazzului românesc îi cunosc bine pe cei trei muzicieni, însă, pentru cei mai puțin familiarizați cu scena de la noi, permiteți‑mi să împărtășesc câteva lucruri interesante.
Mihai Iordache este bine cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani, la fel ca și chitaristul Sorin Romanescu. La finele anilor ’80, amândoi au fost studenți ai pianistului și compozitorului Marius Popp, un muzician de legendă în istoria jazzului românesc.
Ca saxofonist și flautist, Mihai Iordache a avut numeroase colaborări cu muzicieni din alte generații, între care se numără cea cu Harry Tavitian, dar și cu muzicieni din propria generație, precum Lucian Ban, alături de care a activat în Jazz Unit. În prezent, Mihai Iordache are propriul grup, alături de care a lansat cinci albume, însă colaborează frecvent și cu alți muzicieni, fie din generația sa, fie mai tineri. Dincolo de activitatea sa jazzistică, Iordache a făcut parte și din trupe rock, precum Sarmalele Reci (1993-1999) și Kumm (2003-prezent).
Ca saxofonist de jazz, Mihai Iordache își trage inspirația din tradiția modernă a jazzului – de la bebop și cool jazz până la free jazz. Preferă să creeze tensiune și emoție prin frazări fragmentate și izbucniri explozive, pline de energie. Are, de asemenea, abilitatea aparte de a se integra cu ușurință și în alte contexte muzicale, precum pop-rock sau alternative rock.
Sorin Romanescu este considerat unul dintre cei mai buni chitariști de jazz din România. A colaborat cu muzicieni importanți ai jazzului românesc, precum Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Nicolas Simion, Luiza Zan și Maria Răducanu, dar și cu numeroși alți muzicieni de jazz din generația sa sau mai tineri. De-a lungul carierei, a lansat peste zece discuri, printre care merită menționate „Pe vale” (2002), cu Maria Răducanu și Vlaicu Golcea; „Semințe Prăjite” (2008), cu Marius Popp și mulți alții; „Being Green” (2009), cu Ruxandra Zamfir și Mircea Tiberian; „Live in Bucharest” (2009), cu Vlad Popescu, Vlaicu Golcea și Cristian Soleanu; și „Undercover” (2012), cu Alex Man.
În calitate de chitarist de jazz, Sorin Romanescu are o preferință pentru zona mai experimentală a jazzului, dar nu se limitează doar la aceasta. Așadar, el explorează sonorități moderne și experimentale și, uneori, folosește diferite efecte care, combinate cu pasiunea pentru improvizație, îl ajută să creeze o tensiune aparte și un peisaj sonor minimalist, dar intens.
Alina Botei este o muziciană de jazz din noua generație. Este o prezență discretă, dar concentrată pe scenă, și își folosește vocea ca un instrument care dă culoare și sens momentului. Având o voce potrivită jazzului de cameră, a avut numeroase colaborări într-un format de duo sau trio cu colegi de generație precum Răzvan Cipcă, Albert Tajti, Adrian Neacșu și alții.
Pentru această seară, cei trei muzicieni și-au propus să ofere „o explorare muzicală în care fragmentele notate cândva/undeva, ideile melodice și motivele cotidiene sunt transformate într-o experiență sonoră live. Inspirat de filosofia objet trouvé din arta vizuală, concertul tratează fiecare notă, riff și improvizație ca pe un «obiect găsit» – ceva obișnuit, trecut cu vederea sau abandonat, recontextualizat în muzică”.
Concertul a început cu puțini spectatori în sală, dar numărul lor a crescut treptat, iar cei prezenți au fost rapid absorbiți de muzica celor trei. Saxofonul și chitara au deschis seara cu sunete rarefiate, dar puternice și ritmate, care se amplificau organic în densitate și intensitate. Vocea li s-a alăturat curând, iar împreună au construit un zid sonor extrem de expresiv.
După câteva minute, Sorin Romanescu a oferit primul solo al serii: scurt, dar dens. Saxofonul și vocea au revenit după aproape două minute și, împreună, au continuat să creeze un adevărat festin sonor, care a durat nouăsprezece minute. La un moment dat, Alina a adăugat și o muzicuță, îmbogățind paleta de experimente sonore ale celor trei.
Seara a continuat în același fel, fiecare bucată muzicală fiind un melanj de fragmente foarte scurte din teme standard și multă, multă improvizație. Sorin Romanescu a reușit să evoce emoții introspective puternice, trecând de la momente cu sunete rarefiate la unele încărcate de efecte, uneori surprinzătoare, dar și la pasaje mult mai bogate. Mihai Iordache i-a fost partenerul ideal, amplificând din când în când tensiunea și adăugând emoții mai dinamice și explozive. Alina a completat adesea întregul cu frazări interesante, folosind cuvinte rostite atât în engleză, cât și în română. Concertul a durat peste o oră și a fost o frumoasă „explorare muzicală”, cu momente care invitau la reflecție, dar și numeroase momente de mare intensitate, care au ținut publicul captivat.
