În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008–2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 05.01.2014; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Destule dintre perspectivele pe care le expuneam la acel moment, fără pic de reținere, nu mai reflectă, neapărat, opiniile mele curente (de exemplu: eu și „critica muzicală” am mers pe drumuri radical diferite). Am simțit însă nevoia să public din nou această reacție, întrucât am urât topul Muzici și faze cu ardență – chiar dacă acesta nu a mai fost publicat după anul 2018, cred că fiecare an fără un top Muzici și faze merită aniversat. Frecventez comedia acidă, absurdul de orice formă, ireverența stilistică și expresivitatea individualistă, dar disprețuiesc profund lipsa gratuită de respect, bun-simț și politețe, precum și bullyingul editorial.
Motto:
„All you know about me is what I’ve sold you,
Dumb fuck.”(Tool – „Hooker With A Penis”)
Aş fi putut trece cu vederea deja celebrul top Muzici şi faze, la fel ca în anii trecuţi. Aş fi putut să îmi văd, în continuare, de manualul Basics of Space Flight, publicat de Jet Propulsion Laboratory, sau să mai ascult câteva albume pentru listele „Best of 2013” pe No.3. Aş fi putut să înghit în sec şi să navighez mai departe, la fel cum fac când văd discuţii despre zodiac sau „energii” și „vibraţii spirituale”. Apoi am realizat că, deşi atunci când un astfel de lucru te nemulţumeşte, cel mai bine este să îl ignori, pentru că de fiecare dată când deschizi gura să te plângi nu faci decât să răspândeşti, la rândul tău, virusul, mi-aş dori sincer ca autorul respectivului articol să îmi cunoască părerea. Iar o „scrisoare deschisă“ prin intermediul No.3 ar fi cea mai facilă metodă.
Aş minţi dacă aş spune că la baza acestui articol nu stă şi descrierea făcută albumului Flesh Rodeo (formaţia în care activam la acel moment – n.a.), care sună astfel: „(Post) Metal alternativ. Soundscape-urile, oricum ar fi mixate, nu pot masca sărăcia ideilor muzicale.” Fireşte că îmi lasă un gust amar sentinţa exprimată asupra unui material la care s-a muncit (incluzând şi procesul de compoziţie) timp de cinci ani, în numai 14 cuvinte. Iniţial, m-am revoltat asupra propriilor sentimente: trebuie să accepţi critica, este o părere perfect îndreptăţită. Apoi, am aprofundat şi am reuşit să îmi dau seama de erorile fundamentale în jurul cărora este construit acest articol.
1) Părerile sunt exprimate folosind un ton sarcastic, care nu îşi are locul în critica muzicală. De la a exprima o opinie asupra unui act artistic la a batjocori este o diferenţă mare. Atitudinea aceasta aduce foarte mult aminte de tonul folosit în publicaţiile de tip tabloid; accentul nu este pus pe conţinutul efectiv al articolului, ci pe capacitatea acestuia de a şoca şi, automat, de a fi răspândit. Este o metodă ieftină şi sigură de publicitate; rezultatele sunt cât se poate de vizibile, clasamentul Muzici şi faze clădindu-şi popularitatea tocmai pe revolta şi replicile celor atacaţi.
2) Se pune accent preponderent pe caracteristicile negative ale materialelor prezentate. Astfel, încă de la locul 12 (din 106!) predomină nemulţumirile („identitate lirică şubredă“), locul 13 este descris ca „muzică electronică ok”, iar de la 30 în jos se loveşte sub centură, nemilos: „adresându-se celor câteva zeci de zombii (sic!) rămaşi pe baricade”, „o singură piesă ok”, „mai bine investiţi într-un metru de bere” etc. O asemenea abordare scoate în evidenţă scopurile din spatele articolului: nu un clasament al celor mai bune materiale lansate în România, ci o trecere în revistă a albumelor autohtone apărute în 2013 şi o denigrare a acestora, cu foarte puţine excepţii. Nu este un articol izvorât din pasiune pentru muzică, ci din raţiuni de marketing, în spiritul Click! sau Libertatea.
Notă: Deşi în prezent am luat o pauză de la aceste activităţi, am efectuat, în trecut, numeroase incursiuni în domeniul cronicilor muzicale. Cu toate acestea, nu am lăsat în urmă decât o singură recenzie pur negativă (Korn – Korn III: Remember Who You Are). În acel caz, a fost vorba, mai degrabă, despre o reacţie de moment, legată de o formaţie care se află de mulţi ani în topul absolut al preferinţelor mele. Altfel, nu am găsit niciodată în interiorul meu motivaţia şi energia necesare pentru a ataca un album sau o formaţie; am preferat să mă concentrez asupra promovării celor care îmi plac – o activitate mult mai fertilă, mai ales în cadrul unei scene de dimensiuni reduse.
3) Critica muzicală este, bineînţeles, un domeniu subiectiv, care, orice s-ar spune, se reduce, în esenţă, la: „mie îmi place“/„mie nu îmi place“. Această opinie trebuie însă argumentată şi susţinută, altfel, nu avem de-a face cu o critică avizată, ci cu o părere/bârfă aruncată în discuţie, la o bere, cu prietenii. Nu poţi judeca un album în câteva cuvinte, mai ales atunci când sentinţele sunt puternic negative. Spre exemplu, afirmaţia „genul de album pe care îl opreşti după 20–30 secunde“ nu poate fi luată în serios de niciun om cu adevărat pasionat de muzică, dacă nu ni se prezintă şi mecanismul logic din spatele acestei concluzii. Altfel, vom presupune că autorul nu este iniţiat în domeniu şi că nu este în stare să ne ofere o analiză muzicală pertinentă.
4) Chiar şi atunci când se fac remarci pozitive, acestea nu pot fi luate în serios. Dacă aş face parte din trupele respective, le-aş considera jigniri. Privind din exterior, le consider dovezi de incultură muzicală şi trucuri disperate de a atrage anumite categorii de cititori. Astfel, dacă mai sus am dat câteva exemple de păreri negative, cele pozitive se referă la „sex appeal”, „şepci ushanka”, profunzimea interpretărilor atingând apogeul în sintagma elevată „cel mai cool album de metal”.
5) Deşi am menţionat acest aspect şi în punctele anterioare, simt nevoia să îl subliniez: întregul articol este scris într-un agasant ton sarcastic, glumeţ, sau, ca să intru în aceeaşi atmosferă lingvistică, „la mişto”, „la caterincă”. Departe de a fi un artificiu stilistic, acest zâmbet stupid, aflat în spatele fiecărei fraze, denotă lacune grave în capacitatea de a asculta, înţelege şi exprima o opinie coerentă.
6) Majoritatea „părerilor” emise sunt atât de generale, încât pare că ne confruntăm cu un adevărat zodiac muzical. „Debut decent de old school alternative”, „album grunge nu prea rău”, „brit rock decent” sunt afirmaţii ce ar putea fi emise, la fel de bine, după ascultarea a numai câteva zeci de secunde din câteva piese, la întâmplare, sau chiar fără a asculta deloc respectivele albume… Dacă nu, autorul îmi pare puţin masochist şi are respectele mele pentru a fi ascultat 106 materiale discografice, dintre care mai puțin de 10% nu i s-au părut absolut respingătoare.
7) Pe lângă faptul că autorul nu are (sau nu vrea să ne arate că are) cultură muzicală şi abilităţi critice, acesta pare orientat puternic către anumite sonorităţi. Astfel, albumele cu un grad mai ridicat de complexitate muzicală sunt foarte prost cotate, la fel şi cele cu un caracter experimental sau avangardist. Se preferă sonorităţile simple, uşoare şi structurile tradiţionale. În aceste condiţii, dacă nu am fi expus, mai sus, care par să fie intenţiile autorului, ne-ar părea cel puţin ciudată iniţiativa acestuia de a realiza un clasament exhaustiv şi de a emite păreri asupra unor genuri pe care nu le agreează. De regulă, cei care nu au orizonturi muzicale prea largi se concentrează pe domeniul preferat: alternative, metal, indie, jazz etc. Atunci când abordezi o gamă variată de stiluri muzicale, cititorul pleacă de la premisa că măcar le înţelegi și nu îți displac din oficiu. Este o axiomă a jurnalismului muzical: un ascultător de pop nu va scrie niciodată o recenzie pozitivă pentru un material black metal.
8) Deşi fiecare critic muzical este îndreptăţit să aibă propriile opinii (cât timp sunt argumentate și folosesc un limbaj superior unui copil de gimnaziu), privind în ansamblu, se pot observa anumite repere și tendinţe convergente. Nu este vorba aici despre obligția de a te alinia opiniei generale – dar majoritatea criticilor muzicali vor tinde să considere anumite materiale bune, altele mediocre şi altele proaste, tocmai pentru că au în spate experienţa, cultura şi abilităţile critice necesare pentru a face distincţia între extremele valorii şi nonvalorii. De exemplu, este perfect firesc să nu îţi placă Nirvana – Nevermind, dar măcar nouă din zece critici îţi vor putea explica în detaliu de ce este un album fără îndoială „bun”. Acestea fiind spuse, în condiţiile în care întreaga presă muzicală underground tinde să aprecieze valoarea albumelor White Walls, Kultika sau Valerinne, Muzici şi faze îl consideră pe primul un „album liniar, cu o piesă reuşită“, pe al doilea l-ar da pe „un metru de bere“ în timp ce „pentru Valerinne orice asperitate ar fi echivalentă cu descoperirea focului“. Aceste afirmaţii, alături de plasarea unor platitudini muzicale precum Nicu Alifantis sau Trooper în top 20, confirmă, din plin, multe dintre afirmaţiile pe care le-am expus mai sus, în special punctul șapte.
9) Cât despre descrierea albumului Tellurium-128, la care m-am referit în introducerea articolului, trebuie să menţionez că m-a lăsat dorind sincer mai mult. Dacă ar fi să analizez critic propria realizare, probabil că m-aş lega de calitatea slabă a unora dintre instrumentele folosite (chiar dacă Marius Costache a făcut minuni, încă se observă), două-trei minore, dar sesizabile greşeli de interpretare şi, poate, câteva influenţe prea vizibile Tool sau Korn. În rest, cred că materialul are o densitate chiar destul de bună în ceea ce priveşte „ideile muzicale”, piesele fiind selectate dintre multe altele disponibile. (Mă întreb ce ar spune autorul despre un album Earth.) De asemenea, pun pariu că, dacă nu am fi folosit în descrierile albumului cuvintele „soundscapes“ şi „alternative metal“, ele nu s-ar fi regăsit nici în „descrierea” Muzici şi faze. Îmi rezerv şi eu dreptul de a nu argumenta această ultimă afirmaţie.
Concluzii:
- Nu cred că topul Muzici şi faze are un alt scop în afară de cel de „marketing“ de tip tabloid. Poate doar amuzamentul autorului, care, dacă ne luăm după tonul folosit, probabil că este un individ destul de jovial.
- Lipsa de profesionalism a părerilor şi modul de redactare denotă grave lacune în cultura muzicală, tehnica de argumentare şi analiză muzicală, precum şi o opacitate sinistră faţă de diversitate, experimente şi complexitate structurală.
- Îmi pare rău că am intrat în jocul autorului şi am contribuit la răspândirea articolului, dar sunt sigur că părerile pe care le exprim aici pluteau în aer şi se simţea nevoia de a fi adunate şi sistematizate într-un articol.
- Mi-aş dori o replică serioasă din partea autorului, dar nu cred că o voi primi vreodată. Şi, chiar dacă aş primi-o, anticipez acelaşi „mişto” ieftin şi „cool“.
