În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008–2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 13.03.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Concertul Feeding Fingers din (vechiul) Control a reprezentat un moment foarte important pentru Vechiul Număr Trei – am fost parteneri ai evenimentului, logoul nostru fiind inclus pe afișul acestuia, și, totodată, am descoperit astfel o formație despre care știam că ne va urmări de-a lungul anilor, la fel cum a fost cazul, mult mai recent (și mult mai intens), cu Messa. Feeding Fingers nu era (și nu este nici astăzi) un nume foarte popular, dar am fost peste măsură de încântați de asocierea respectivă: o formație venită din Statele Unite ale Americii (între timp proiectul a fost relocat în Europa), a cărei muzică era înconjurată de o aură onirică de o densitate incredibilă, de proporții de-a dreptul lynchiene. The Pixels reprezenta, la rândul său, unul dintre numele de seamă (și de neratat) ale scenei indie-underground a perioadei.
Totodată, parcurgând textul (și intervenind, punctual, cu bisturiul, atunci când se impune), am remarcat cum astfel de parteneriate au adus și o umbră asupra libertății stilistice: obligația subînțeleasă de a încropi o recenzie „prezentabilă”, care să fie mai bine ancorată cu picioarele pe pământ. Între „evenimentul de aseară a reușit să nu dezamăgească deloc așteptările ridicate ale celor prezenți” și „formația a părut mulțumită de feedbackul publicului, reciproca fiind și ea valabilă”, se simte această tensiune rece.
În orice caz, am păstrat, până astăzi, o afinitate nesecată pentru Feeding Fingers, și ne bucurăm că putem scoate la lumină și conserva toate aceste clipe îndepărtate precum amintirea unui vis.
De asemenea, Vechiul Numărul Trei a filmat opt dintre cele douăsprezece piese ale concertului – le puteți viziona pe canalul nostru de YouTube, în playlistul de la finalul articolului.
Evenimentul de aseară a reușit să nu dezamăgească deloc așteptările ridicate ale celor prezenți, atrași în număr mare, printr-o promovare intensă și inteligentă, începută încă din luna ianuarie și concentrată strict pe folosirea puterii muzicale de o natură aproape mistică deținută de Feeding Fingers. Pe scenă, aceasta a fost susținută și amplificată de o combinație optimă de tehnologie sonoră, lumini și proiecții, fiind asaltate astfel toate căile de percepție ale ascultătorilor.
„The Pixels” este un nume care ne pregătește dinainte pentru un impact vizual cel puțin la fel de important precum cel auditiv. Proiecțiile realizate de Dan Vezentan au fost parte integrantă din show, oferind un background (la propriu și la figurat) potrivit și un flux continuu de lumini, umbre și culori, la fel de bogat ca arsenalul sonor cu care formația s-a prezentat pe scenă. Cătălin Rulea, pe care îl mai puteți vedea și în promițătoarea grupare indie rock Toulouse Lautrec, și Dan Șerbănescu, cei doi frontmani Pixels, sunt artiști multifuncționali, ambii folosind alternant sau simultan, după caz, vocea, chitara, clapele, dar și alte accesorii de natură electronică (scutind colectivul The Pixels de cel puțin doi-trei instrumentiști adiționali).
Cu numeroase substraturi și influențe, muzica Pixels reușește să împace diverse tipuri de public – indie, alternative (în sensul mai general), underground (prin piesele repetitive, feedback și anumite elemente psihedelice), mainstream (prin imaginea de ansamblu – ritmată și curată), electro. Piesele sunt desfășurate larg, compoziția este analizată în detaliu, fiecare frază muzicală este exploatată la maximum. Pixels este o formație adaptată la cerințele anului 2010, încorporând într-un mediu plin de valențe artistice și elemente mecaniciste, robotice, moderne – oferind un show multimedia complet.
Feeding Fingers și-a început show-ul fără prea multe prezentări și politețuri, artiștii fiind scufundați nativ într-un albastru bolnav (din nou luminile). Concertul lor a semănat cu o ședință de hipnoză sau psihanaliză în grup, publicul și formația deopotrivă intrând într-o transă halucinogenă deloc neplăcută. Publicul a fost divizat în „eu” și „ceilalți”.
Lăsând la o parte impactul cerebral, fiziologic, muzica Feeding Fingers este ea însăși o bijuterie. Trei oameni, o chitară, un bas, un set de tobe și un microfon sunt toate resursele necesare pentru a crea o muzică atât, atât de vastă! Basistul Kris Anderson a fost cel mai dinamic om de pe scenă, simțind din plin punctele culminante, în timp ce Justin Curfman și Danny Hunt au părut personaje desprinse dintr-un film de David Lynch. Complet detașat de contextul fizic, Justin s-a folosit atât de firesc de chitară (sunt luate din nou în considerare cele două dimensiuni – vizuală și auditivă), încât a părut conectat în mod organic de aceasta.
Justin Curfman este un personaj capabil să folosească în scopuri artistice dimensiuni psihologice inaccesibile multora. Muzica sa are toate elementele pentru a putea fi considerată depresivă și întunecată, însă ea este extirpată din zone ale existenței personale incompatibile cu astfel de termeni simpliști. Tocmai de aici își are sursa acea detașare amorțită din lumea Feeding Fingers, care nu cunoaște decât persoanele I și a III-a, conturând și consolidând individualitățile până în punctul în care interacțiunea dintre ele nu mai este necesară.
Playlistul serii a fost alcătuit din cinci piese de pe Wound in Wall (2007), cinci de pe Baby Teeth (2009) și două care vor fi incluse pe viitorul material, Detach Me From My Head, care urmează a fi lansat anul acesta (a fost lansat în anul 2010 – n.a.):
- „Where Mimes Come To Say Goodbye“
- „She Hides Disease“
- „Is Heaven All That You Hear“
- „Manufactured Missing Children“
- „Detach Me From My Head“
- „I Am A Brutal Little Boy“
- „Permission for Sleep“
- „Baby Teeth“
- „I Can’t Breathe“
- „Swallow Me“.
Bisul a fost acordat numai după ce formația s-a convins că este într-adevăr dorită pe scenă.
- „Fireflies Make Us Sick“
- „No Movement In Water“.
La finalul concertului, Justin a vorbit puțin (subliniem cuvântul „puțin“) despre călătoria trupei spre România („Do you have any idea what we’ve been through to get here?“) și lipsa de somn indusă de aceasta, o stare însă cât se poate de compatibilă cu ceea ce reprezintă identitatea Feeding Fingers. Formația a părut mulțumită de feedbackul publicului, reciproca fiind și ea valabilă.
