Messa mă învață să-mi aduc aminte că totul este iminent. Este totul iminent? Totul este iminent.
Nu se cuvine să mai stau, să mai aștept, după ce am ingerat anafura Messa.
Nu mai există timp pentru legarea și legământul cărților, pentru a învăța emoțiile să scrie, să asculte, să aștepte trecerea răspunsurilor. Bruma brutalității se lasă, brusc, peste toate.
Emoțiile sunt fiare solitare. Să cunoști o emoție înseamnă să te lași devorat de ea. Emoțiile care nu te-au omorât sunt slabe și trebuie sacrificate. Cert este că, în contactul direct dintre tine și o emoție, cineva trebuie să piară.
Messa. Nu mai există secunde – doar milenii. Reprezinți doar ceea ce vei reprezenta peste milenii. De aceea, nu mai există secundar – doar primar. Tot ce nu se întâmplă acum și aici este inacceptabil. Tot ce nu trăiește acum și aici, moare. Ce să cauți acolo unde nu ești? De aceea, trebuie să scriu și să trimit chiar acum, mai departe, acest text. Nu mai este timp! Iminența este aici. Iminența așteaptă. Iminența nu așteaptă.
„Life
It unfolds
When you don’t expect it
Pieces
You see them through.”
Iată ce înseamnă iminența: dacă răspunsurile la toate întrebările pe care le amâni (știi întrebările, știi întrebările) ar trebui oferite acum? Gata cu răgazul. Toate, fără nici măcar o singură excepție, fără posibilitatea de a mai împinge absolut nimic, mai departe, în viitor.
Iată ce înseamnă iminența: dacă tot ce a trebuit și va trebui să simți vreodată, de-a lungul întregii tale vieți, ar trece peste tine acum, deodată, strivindu-te?
Cum ai răspunde? Cum ai simți? Cum te-ai frânge?
Cu morții este mai simplu să conviețuiești. Dar cum să asimilezi faptul că Messa își așterne ritualurile, poate chiar acum, în timp ce tu doar trăiești într-un alt loc, înrădăcinat precum un arbore în condamnarea la propriul statut insignifiant? Cum să accepți anii lungi de ignoranță în care aceste flăcări iminente au ars departe de tine? Trăirile pierdute sunt irecuperabile. Arderile care nu s-au produs nu pot fi stinse.
Chiar nu m-am mai întors niciodată din Salonic. Nu este o figură de stil. Mă trezesc, din când în când, și mereu mă regăsesc aruncat în aceeași groapă comună a sufletelor asasinate. Mă trezesc, din când în când, și nu mai văd nimic decât privirile iminenței, fixându-mă.
„Fires so bright
Get lit with disorder
Parts of me leak
Time does not greet me.”
Eminența sa, iminența, îmi înmânează sentința scrisă de mine. O coală albă. Lama cuțitului să-mi fie peniță.
O picătură de sânge între degetele mele – până să aibă timp să se coaguleze – totul.
Iminența justifică obsesia iminenței – pentru că, iată, iminența este aici.
Iată iminența:
„Absoluteness
In annihilation
Urge of returning
To the common source of all.”
Iminența este rememorare. Rememorarea faptului că încă mă pot doborî la pământ, cât timp trăiesc. Încă mă pot înjunghia, încă îmi pot bea sângele.
Penitență.
