© fotografii: Sandra Zodie / Irinel Cîrlănaru / Elena Rusu
BRUS reprezintă proiectul solo (voce, chitară, pian/clape) al muzicianului Bogdan Rusu, care a fost, anterior, solist în formațiile Hangar, Tep Zepi și Trees Orchestra. Primul concert BRUS a avut loc în data de 5 iunie 2025 în Green Hours, iar pe 27 noiembrie 2025, în Londohome, era lansat și primul album de studio, intitulat Viu. Pe lângă faptul că am fost impresionați de intensitatea, fervoarea și curajul discului, ținând cont că (1) ambele evenimente s-au petrecut exact în timpul pregătirilor pentru lansarea Noului Număr Trei și (2) Tep Zepi s-a numărat printre formațiile esențiale pentru Vechiul Număr Trei, am decis ca primul interviu după revenirea noastră din ianuarie 2026 să fie realizat tocmai cu BRUS.
I-am înaintat, așadar, propunerea, trimițându-i un fișier cu zece întrebări scrise. Răspunsul său nu numai că a fost pozitiv: Bogdan ne-a contactat imediat, propunându-ne să realizăm interviul în cadrul unei discuții live, care ar reprezenta un cadru mult mai adecvat și natural pentru tratarea corespunzătoare a temelor propuse. Prin urmare, într-o seară de joi, doar aparent ca oricare alta, am beneficiat de privilegiul de a ne adresa în mod direct unuia dintre artiștii care ne-au influențat considerabil existența. Fără nici măcar o singură secundă de întârziere, la ora 20:00 împărțeam împreună aceeași fereastră Zoom. Au urmat câteva minute de discuție „liberă”, în care ne-am familiarizat, fiecare, cu ritmul și intențiile interlocutorilor, după care am început să parcurgem întrebările pregătite anterior. Interviul pe care vi-l prezentăm aici pornește din acest moment „oficial” de start și reprezintă transcrierea discuției noastre, desigur, cu toate ajustările necesare pentru cursivitate și transpunerea din registrul stilistic oral în cel scris.
Să discutăm cu BRUS a reprezentat o experiență aparte, pentru care suntem deosebit de recunoscători. Răspunsurile sale pline de substanță ne-au permis să ne pierdem și mai adânc în intensul labirint rațional-emoțional pe care l-a construit odată cu albumul Viu. Am închis conversația întrebându-ne dacă am participat, cu adevărat, la un interviu, sau mai degrabă la una dintre ședințele de psihoterapie ale lui Bogdan – în orice caz, puțin mai vii decât eram cu o oră în urmă.
După ce parcurgeți acest text, vă încurajăm să vă convingeți singuri că Viu reprezintă o manifestare artistică remarcabilă, ascultând albumul sau vizionând cele 17 filmări live pe care le-am realizat la concertul din Londohome.
Întrebările au fost pregătite de Alexandru Zamfir. Interviul a fost realizat, pe Zoom, de Alexandru Zamfir și Tiberiu Vancsa. Transcrierea interviului a fost realizată de Alexandru Zamfir și Ana Durlan-Zamfir.
Numărul Trei: Salutare! Mulțumim că ți-ai făcut timp pentru interviul acesta, suntem foarte entuziasmați. Ce faci?
BRUS: Salut, salut! Mă pot mândri că încerc să fiu punctual și să nu pierd timpul oamenilor, deci sunt bine. Voi?
Numărul Trei: Mulțumim, suntem bine și noi! Să începem! Prima întrebare: trăite din public, concertele BRUS sunt extrem de intime și intense. Cum se văd ele de pe scenă? Cum resimți responsabilitatea de a gestiona de unul singur întregul act artistic live?
BRUS: Vorbeam mai devreme, părea totul, așa, destins… acum, brusc au apărut reporterii… (râdem cu toții – n.a.) Da. Este exact așa cum ai zis. Se simte foarte intim. Uneori mă copleșește pe mine însumi ceea ce cânt, nu știu dacă se vede sau nu; este o senzație foarte interesantă. Pățesc asta și la sala de repetiții, nu se întâmplă doar uneori, în concerte… Aș zice că reprezintă un semn bun: în mod clar, acolo este o parte însemnată din mine. Există o mare intimitate între mine și ce cânt, și pe urmă între mine și oameni, chiar dacă am observat că, uneori, lumea se mai conectează, se mai deconectează… Poate sunt și textele de asemenea manieră, melodiile, nu știu, nu vreau să apreciez asta acum, dar este un sentiment de intimitate, de responsabilitate. Iar pe partea de gestionare, mi se pare amuzant că nu am unde să mă întorc: în stânga, în dreapta, la un coleg, să mai împart un pic din greutatea care se simte, uneori, și în sens emoțional (am emoții tot timpul când cânt – eu zic că este un lucru pozitiv, care sper să nu dispară vreodată cu totul), dar și în ceea ce privește eventuale greșeli. Fiind total singur, se aude orice eroare. BRUS este un proiect foarte pretențios tehnic, deși eu nu nu am tehnica să cânt ceva pretențios la instrumente… Pretențios în sensul că trebuie executat perfect (ceea ce iar nu este cazul – se aud toate greșelile, eu, cel puțin, le aud, nu știu…), pentru că nu are cine să mă acopere: nu există tobe, nu există bas. De aici apare sentimentul că aș fi un pic… dezbrăcat. Desigur, starea respectivă vine și cu avantaje: dacă place și se formează o rezonanță, știu că aceasta este reală și este despre mine, despre muzică – nu despre altceva. Nu este despre show. Dacă nu place și conexiunea nu se produce, iarăși, știu exact despre ce este vorba. Dar nici în acest caz nu pot fi deranjat, pentru că eu mi-am făcut partea, mai mult de atât nu am ce sa fac (mă refer la fiecare concert).
Numărul Trei: În concertele de până acum, ai simțit că s-a efectuat conexiunea despre care vorbești?
BRUS: Da, am simțit-o, dar este diferit, parcă se formează niște valuri, sunt momente de crescendo și de apogeu, după care simt că aș scăpa un pic sala din mână – dar nu cred că este din cauza mea. Cred, sincer, și sper să nu sune pompos: ceea ce apare în textele BRUS poate să fie un pic cam mult, uneori. Poate să fie un pic cam mult, și oamenii să mai simtă nevoia de o deconectare, să mai ia un respiro. Nu știu ce să fac cu asta exact, dar am simțit uneori că, da, există tendința de a lua o mică distanță. Dar, altfel, simt conectarea; reacțiile oamenilor la care am ajuns mi se pare că sunt foarte intens pozitive (când sunt). Sau unele sunt de evitare – e interesant ce se întâmplă, de parcă nu ar vrea să intre în discuție, în universul acela.
Numărul Trei: Este interesant că am perceput, cumva, în același fel experiența artistică. Tu de pe scenă, noi din public.
BRUS: Este firesc, aș zice, într-o măsură; dacă suntem cât de cât atenți, ar trebui să vedem aceleași lucruri, în final, chiar dacă realitatea o face fiecare (sau eu știu ce teorii putem să emitem).
Numărul Trei: Ce te-a determinat să te îndrepți către această abordare solo? A fost o alegere voluntară sau determinată de conjunctură?
BRUS: Conjunctură, total. Eu am tot încercat (și în continuare caut și mă interesează) să cânt alături de o trupă, am avut diverse idei și impresii despre ce mi-ar plăcea să fac, diferite variante… Vreau să cânt cu oameni din mai multe motive, nici nu cred că este cazul să le înșir aici, dar nu am mai găsit persoanele potrivite… După Trees Orchestra (care, nici nu știu cum să mă exprim: nici nu ne-am certat, nici despărțit – e bizar ce s-a întâmplat acolo, pur și simplu n-a mai existat formația), eu am mai avut câteva tentative, dar nu au funcționat. Apoi, eram într-o zi în Tineretului, țin minte, cu prietena mea de atunci, actuala soție, și am avut un moment… m-am oprit brusc și am zis: de ce să nu pun eu cap la cap ce am, ce mai compun, ce scriu, fiindcă îmi tot vin idei, nu nonstop, dar sunt perioade în care adun bucăți interesante…. Poate să fie câte o lună sau o săptămână în care să am trei-patru piese și alte trei luni in care să nu am nimic… De ce să nu pun eu cap la cap tot ce am, ce n-am, să vad ce material este acolo? De la ce pornesc? De la faptul că vreau să cânt, îmi place să cânt. Și, nefiind angrenat în ceva, recunosc, cânt mai puțin eu singur în sufragerie. În fine, am început să merg la sală, mi-a plăcut cum sună. Am simțit emoția aceasta despre care ziceam, uneori și eu cu mine, singur, cântând, și am hotărât să merg înainte. Dacă îmi stabilesc și un concert, asta mă face să cant și mai mult, deoarece trebuie să repet. Dacă vreau să realizez și un album, trebuie să compun mai multe piese, ca să am de unde selecta. Și tot așa… Dar constant cu antenele ridicate să găsesc colaboratori – de exemplu, cred că mi-ar plăcea ceva elemente electronice, cineva să-mi facă beat-uri și atmosferă peste care să îmi pun vocea. Sau o formație mai clasică, de ce nu…
Numărul Trei: Ai vedea BRUS deci și sub forma unei trupe, daca ai găsi instrumentiști dispuși să se alăture? Sau ar fi vorba despre un proiect separat?
BRUS: Ambele variante. Sunt acum într-un punct în care nu știu exact ce mi-aș dori mai mult, așa că, mai degrabă, las ce-o să vină, cum o să vină, când o să vină, dacă o sa vină. Am și alte piese, care nu sunt pe album, și mai noi, unele care îmi plac foarte mult și le văd cântate cu anumite orchestrații. Eu nu sunt genul care să audă chiar toate părțile, tot timpul, dar uneori aud clar cum aș vrea să sune o linie de tobe – mi-e mai greu un pic, de exemplu, să aud liniile de bas. Și nici nu vreau să fiu prins, nu acesta este visul, să fac eu tot, să le zic eu tuturor ce să cânte. Dacă oamenii ar veni și ar zice „vrem să orchestrăm BRUS” – foarte bine. Dacă aș găsi oameni cu care să mă înțeleg, dar ar zice „vrem o trupă nouă”, iarăși bine… Mi-e dor și chiar înclin, în continuare, către un rock un pic mai „tărișor”, așa, în zona Tep Zepi, sau poate chiar un pic mai tare. Mi-ar plăcea. Dacă ar fi o trupă care să își caute vocal și deja să îmi placă mult, sunt dispus să fac și asta. Am variante. În concluzie: conjunctura… Și aș mai adăuga, anecdotic, așa, o mică poveste. BRUS s-a conturat la puțin timp după ce m-am întors de la Roman, unde am mers să văd niște băieți – Cozmetic. Nu știu dacă ați auzit de această formație. (clătinăm din cap – n.a.) I-am auzit la un prieten, într-o seară și am zis: „doamne, ce trupă e asta?” Ce sound au! Păreau că sunt americani, nu știu, un pic stoner, un pic progressive metal; un sunet, foarte plin, foarte interesant. Când am aflat că sunt din Roman, am început să fantazez, am început să ascult piesele și auzeam linii de voce (ei cântă fără voce). Auzeam voci. (râde – n.a.) Și am zis, nu se poate, trebuie să vorbesc cu băieții ăștia. Am vorbit și m-am dus până la Roman, să cântăm împreună puțin. Nu s-au legat lucrurile, din mai multe motive. Era clar că nu o să se întâmple ceva, iar când m-am întors de acolo am avut revelația aceasta. Mi-am zis: tot aștept, am ajuns să mă duc până la Roman să văd dacă se leagă ceva… De ce nu încep eu să cant și văd apoi ce se va întâmpla? Deci – conjunctura. Nu a fost o decizie. În fine, ca încă o variantă, mă văd și având încă o trupă de rock, iar BRUS să continue ca proiect solo. Nu l-aș lăsa să moară.
Numărul Trei: Deci toate opțiunile sunt valabile, practic, aștepți să vezi cum se vor întâmpla lucrurile de la sine.
BRUS: Da, de la sine, dar și căutând. Eu continui să caut, să întreb…
Numărul Trei: Mai ai legatură cu muzicienii din trecut – din perioada Tep Zepi, să spunem, care poate ar fi dispuși să colaboreze?
BRUS: Vorbim și suntem în contact. S-a pus problema – Vlad, tobarul de la Tep Zepi pare a fi cel mai dornic și motorul unei reuniuni. Eu am fost de acord, am zis clar: hai să testăm, să vedem ce înseamnă, să facem câteva repetiții, un concert și vedem de-acolo, mai departe… Noi ne-am și întâlnit acum câțiva ani, am avut o repetiție-două și a sunat foarte fain și legat, eram foarte mirați, chiar, nu înțelegeam ce se întamplă. Probabil că s-a simțit faptul că toată lumea cântă în continuare… Dar nu mă feresc și nu cred că este vreun secret – frații Ferezan nu au avut, probabil, timp; pe lângă Roadkillsoda, Mihnea mai cântă și cu King Solomon, are și studioul… Dar, nu știu ce să zic despre asta, cred că rămânem deschiși. Despre eventualitatea de a colabora eu cu vreunul dintre ei, nu prea m-am gândit și nu mi-am pus problema… Nu prea văd asta întâmplându-se, poate o colaborare cu Victor, dar el nu știu exact dacă mai cântă.
Numărul Trei: Vava s-a retras anul trecut (2024 – n.a.), am fost la ultimul lui concert cu Roadkillsoda.
BRUS: Da, deci nu prea cred, nu m-am gândit în direcția aceasta. Iar cu Trees Orchestra nu văd cum, din niște motive pe care nu le mai discutăm acum. Noi am căutat și atunci pe cineva, nu s-a legat… Călin s-a mutat pe lângă Brașov, este cam complicat.
Numărul Trei: În orice caz, putem spera, măcar, cândva, să vedem Tep Zepi din nou – nu este un „nu” categoric în privința reuniunii.
BRUS: Din partea mea sigur există deschidere, la fel și din partea lui Vlad. Nici în ceea ce îi privește pe Mihnea și Victor nu cred că este vorba de un „nu” categoric, doar că parcă n-a venit încă momentul acela.
Numărul Trei: Am explorat deja puțin subiectul dar cred că ar fi interesant să mai aprofundăm… Dincolo de responsabilitățile din timpul unui live, cât de diferită este, în general, experiența de a crea muzică pe cont propriu, comparativ cu a fi parte dintr-o formație? O percepi ca pe o eliberare de ingerințele altora sau, din contră, pune o presiune mai mare asupra ta, de a te ridica la nivelul propriilor așteptări și standarde? Te simți mai puternic sau mai vulnerabil?
BRUS: Interesantă întrebarea. Dar nu știu dacă începând cu live-urile se pune problema, ci dinainte, din sala de repetiții. În mod cert (o să vorbesc foarte sincer acum), am o latură ușor dictatorială, care este foarte satisfăcută de faptul că acum pot face strict ce și cum vreau, în orice moment, iar decizia finală este doar a mea. Oricum, cu piesele acestea, poate se simte, poate nu, nu am stat foarte mult pe structurare, fiindcă am vrut să fie ceva mai brut. Pe multe dintre piese, accentul cred că este un pic pe text, pe unele subiecte mai personale. Și atunci nu am gândit foarte mult în termeni de aranjament, de structură. Nu există nici un fel de limită în afară de propriile idei, ceea ce este foarte frumos, într-un fel; se simte ca o libertate totală de exprimare. În concerte, în schimb, nu mai este la fel de fain, pentru că sunt singur, trebuie să mă concentrez la două lucruri deodată. Mie îmi place, sincer, să mă concentrez doar pe voce și știu că pot să cânt mai bine când fac doar asta și nu trebuie să mă mai gândesc și la chitară, unde sunt tot felul de secvențe și de acorduri pe care le mai pot greși. Iar aceste greșeli îmi influențează cheful de la voce. Se mai întâmplă astfel de situații, iar în aceste momente aș aprecia ingerințele și mi-ar face plăcere, plus că se crează atunci o sinergie faină – fiecare persoană vine cu contribuția sa. Dacă vorbim strict de acest album, de aceste piese, mă bucur că s-a întamplat așa; conjunctura de a fi singur mi-a dat ocazia de a face exact ce am vrut. La fel și pentru live – pot alege ce cânt, cum, în ce ordine. Ordinea pieselor, în general, ar trebui să o aleagă vocalul, zic eu, chiar și într-o trupă, în funcție de încălzire etc… Clar, un chitarist m-ar contrazice. Dar mi-a placut această libertate și am simțit, odată cu concertul de lansare, că s-a închis o etapă: sunt mulțumit, e așa cum e, cu imperfecțiuni – sunt eu. Nu am niciun comentariu, nu pot să zic că aș fi vrut să fac ceva altfel, că a intervenit altcineva. Și este bine, dar poate fi și limitativ. Eu sunt unul singur, cu atâtea idei și atâtea viziuni, pe când o altă persoană vine și dezvoltă, mai lărgește orizontul un pic.
Numărul Trei: Referitor la greșelile pe care le menționai – nu ne propunem să te flatăm, dar, din punctul nostru de vedere, concertul a ieșit perfect, iar sound-ul albumului a fost redat cu fidelitate, inclusiv efectele vocale și celelalte, să le spunem, artificii tehnice… Cred că este o tendință (firească, până la urmă) a muzicienilor de, să spunem, a amplifica unele erori pe care, de fapt, publicul nu le percepe deloc.
BRUS: Da, înțeleg ce zici și mulțumesc pentru aprecieri. Cu greșelile eu nu mă stresez foarte mult, dar îmi dau seama că există și când apar. Mi s-a mai zis că nu se observă și știu că nu este vorba de erori flagrante, în general… În Green Hours, la primul concert, am stricat total un interludiu, m-am enervat, am dat în clape și am încheiat acolo – din nou, sunt singur, nu deranjam pe nimeni… în afară de mine. Dar, altfel, fac greșeli care nu strică flow-ul piesei, doar că, uneori, sunt suficiente, cât sa mă enerveze pe mine un pic. Poate Alex știe aici care e sentimentul. (Alex a fost chitarist în două formații și aprobă zâmbind – n.a.) Îmi taie, așa, un pic din elan. Iar despre reproducerea fidelă a sound-ului de pe înregistrări, este adevărat, m-am pregătit mult, în niciun caz nu mi-am luat chitara și am venit, așa, în fața oamenilor – am repetat mult, mi-am căutat efectele… Pe de altă parte, nici în studio nu am făcut foarte multe dublaje și chestii complexe, care să fie apoi greu sau imposibil de reprodus de o persoană. Aceasta a fost intenția din spatele momentului și a albumului respectiv: ceva curat, natural, gol, „stripped”. Și, atunci, nu este chiar atât de greu de reprodus, de fapt, pentru că nu sunt atât de multe straturi, în final.
Numărul Trei: Următoarea întrebare de pe listă era cea despre Tep Zepi, dar am abordat deja subiectul…
BRUS: Am cântat o piesă și continui să o cânt cu plăcere („Delir”). I-am schimbat un pic textul, dar aceasta este o altă discuție.
Numărul Trei: Exact la „Delir” voiam să ajung în continuare… Ca fost „fan” Tep Zepi (în cea mai deplină accepție a termenului), am fost încântat peste măsură să revăd această piesă live. Ascultând versurile, mi-am dat seama că piesa se încadrează foarte bine în peisajul liric BRUS. Cât de diferit crezi că este Bogdan Rusu / BRUS de Bogdan Rusu care compunea versurile pentru „Delir”?
BRUS: Nici eu nu vreau să flatez, dar sunt chiar niște întrebări bune, care mă pun să gândesc și să zic lucruri care sunt importante, de fapt – pentru mine cel puțin. Când s-a pus problema reuniunii Tep Zepi, am ascultat albumul și am avut un șoc, sincer. Nu îl mai ascultasem de mult timp. Eu am avut un șoc! Se întâmpla acum vreo doi sau trei ani, nu mai știu dacă atunci cand am avut repetiția despre care spuneam mai devreme, sau mai recent un pic, când Vlad a venit, din nou, cu ideea. Ne-am întâlnit la un concert Roadkillsoda, am fost toți și el, ca de obicei, a zis: „ok, râdem și glumim, dar facem Tep Zepi sau…?” Eu zic tot timpul: „eu sunt aici, sunt dispus, hai să vedem”. Și în contextul respectiv, al acestei posibilități, am luat din nou CD-ul și l-am ascultat. Am rămas, țin minte, împietrit în scaun, realizând ce scriam atunci, dar fără să știu prea bine despre ce este vorba, într-un fel. Acum intrăm intr-o zonă foarte psihologică. Eu sunt psihoterapeut ca profesie, practician în acest sens. Deci mi se parea extraordinar de „on point”, să zic, relevant: știu acum despre mine ceea ce atunci nu prea știam exact… (ezită – n.a.) Nu, nu exact… Ba da, nu prea știam exact despre ce cânt, într-un fel. Simt că atingeam unele lucruri, doar că îmi erau străine realitățile din spatele lor. La „Delir”, mai puțin, pentru că era o dedicație și se referea la altcineva… Nu că restul ar fi despre mine, nu este totul autobiografic, dar „Delir” chiar a fost scris cu altcineva în minte, ca inspirație/dedicație…. Mă pierd un pic…. Așa, deci nu mi-a venit să cred cât de „on point” eram cu unele texte, în același timp, fără să știu, la acel moment, la ce mă refeream. Foarte interesant subiectul, dar asta chiar că depășește un pic cadrul acestui interviu. Putem vorbi altădată despre psihologie abisală, traumă, integrare, perlaborare și altele… În ceea ce privește diferențele, eu cred că-s mari, foarte mari față de atunci. În primul rând, eu în Tep Zepi nu am cântat niciodată treaz. Asta pare fun și rock’n’roll, dar nu este. Beam foarte mult în perioada aceea, și nu de fericire, de bine ce mi-era (nimeni, de fapt, nu bea foarte mult de fericire și de bine). Cu BRUS nu am cântat beat niciodată, pentru că nu mai beau acum, în momentul acesta, zero. Nu zic că nu o să mai fie niciodată, dar… Locul în care sunt, mental, este extrem de diferit. Deci mă simțeam bine și mă mai distram, și eram ok, și cântam și cu bucurie, dar eram ca într-o barcă, într-o furtună din care uneori mai ieși la suprafață, dar în mare parte ești pe sub valuri și faci ce poți să meargă treaba. Pe când acum nu mai sunt acolo, ca stare generală, ca diferență între Bogdan de atunci și acum. M-am lăsat și de fumat… E recent, dar e pe bune… Par lucruri care, poate, n-au legătură, dar au, fiindcă am putut să reușesc tocmai uitându-mă și integrând anumite chestii despre care cântam atunci sau pe care le trăiam atunci, și așa am putut ajunge să îmi schimb relația cu alcoolul, cu fumatul. Nu a fost vorba că am avut eu voință și am luptat cu asta. Nu, am lucrat la niște resorturi și așa am ajuns aici. Căsătoria, la fel… Nu spun că este, în sine, o valoare, dar să pot să fiu atras și să intru într-o relație sănătoasă este, la fel, ceva nou, care, în anii aceia, în niciun caz nu era la îndemână… Nu am regrete, au fost relațiile care au fost, a fost cum a fost, dar, uitându-mă în urmă, diferențele sunt foarte mari. Cred că acum cânt mai bine ca niciodată, din punct de vedere vocal, ceea ce se întâmplă și din motivele acestea, dar și pentru că s-au mai ridicat clești și gheare invizibile de pe psihic și, prin urmare, și de pe sistemul vocal, care este legat direct de toate.
Numărul Trei: Răspunsul tău rezonează cu călătoria personală, așa că mulțumesc… Continuând, cumva, în jurul aceleiași teme și plecând de la titlul unei piese de pe Viu, „Un nou și curat Bogdan”: putem spera să ieșim vreodată „noi” și „curați” la celălalt capăt al unui act artistic? Poate arta să schimbe individul?
BRUS: Acest vers („Vreau să mă culc, să dorm un an / Să mă trezesc un nou, curat Bogdan”) l-am scris la 17 ani. Dar nu a fost niciodată o melodie, iar mai recent, cu BRUS, am dat peste fraza respectivă scrisă undeva, la finalul unui caiet, care însă nu este de când aveam 17 ani. Deci am mai scris-o undeva, cândva… Mi s-a părut foarte interesantă și am înțeles, din nou, ce am vrut să zic la 17 ani, dar clar nu aveam habar la acel moment. Adică, aveam habar, cred că este destul de evident ce zice, mă simțeam de căcat, practic, și nu știam exact ce să fac. Bine, nu este chiar corect, fiindcă atunci mă gândeam doar: „De ce nu pot să beau în continuu? De ce nu pot să merg la școală, de ce nu aș putea să învăț, fiind băut? Oare de ce nu pot să iau examenele? De ce s-ar enerva profesorii?” Eu nu voiam să dorm, și mi-ar fi plăcut să stau mai mult timp sub influență și, din păcate, sistemul educațional nu permite să meargă elevii, la un liceu bun, beți… Revenind, cred, fără îndoială, că se poate ieși la liman curat, dar nu cred că există un punct terminus. Nu cred ca există un punct zero, în care, după terapii de orice fel sau orice decizii sănătoase, ajungi și gata, iar apoi nu mai sunt probleme care necesită atenție. Cred că aceasta este o viziune foarte falsă. Consider că în continuu se poate ieși, se poate face curățenie în viață și se poate crește calitatea vieții, pentru că despre asta este vorba, din punctul meu de vedere, în final. Creșterea calității, a conectării și a găsirii propriului adevăr; dar cu fiecare pas mi se pare că se deschid noi și noi provocări. Deci nu este un final, nu este o ieșire. Ai dat exemplul unui tunel, sau cum formulasei întrebarea?
Numărul Trei: Întrebam dacă putem să ieșim „noi și curați” la celălalt capăt al unui act artistic. Da, cumva, invocă ideea unui tunel.
BRUS: E ca și cum a ieșit trenul dintr-un tunel și o să meargă mai departe, și va fi fain, și vezi Defileul Mureșului… dar va intra din nou în tunel. Însă vor fi tuneluri mai mici, care nu sunt în beznă totală și care nu mai generează teamă, panică, pierdere totală a drumului și descentrare totală. Asta cred că e diferența. Felul de abordare se schimbă. Voi mai intra în tuneluri și vom mai ieși, dar cu altă atitudine și altă așezare pe șine. Îmi place metafora cu trenul. O altă așezare. Nu mai este riscul de a deraia prea mult, acesta tot scade. Cât despre artă, recunosc, îmi este greu să răspund la tipul acesta de întrebare, pentru că nici nu știu ce înseamnă exact, la ce ne referim. Dacă vrei să te referi la exprimarea și efortul sau procesul de a căuta să exprim ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ceea ce am trăit, să catalizez în vreun fel… Nu știu dacă am găsit cuvântul bun, dar sunt sigur că da, are capacitatea de a curăța lucruri și de a ne ajuta în a crește.
Numărul Trei: Da, exact aici voiam să bat cu întrebarea.
BRUS: Da, cred asta, cred asta, dar nu cred că este doar despre artă. Nu numai prin artă se poate face asta. Cred că orice lucru care mă pune în contact cu „mine”, cel real și sincer, care mă împinge să mă exprim, să caut ce sunt cu adevarat, să caut cu ce vibrez cu adevărat, cred că toate acestea au posibilitatea să te curețe, da.
Numărul Trei: Îmi place ideea că, revenind la metafora cu tunelul, nu pierdem terenul câștigat până într-un punct; nu o să mai fie niciodată la fel de rău ca înainte, tunelurile devin din ce în ce mai scurte…
BRUS: Nu doar cred, ci văd asta, și simt – nu numai la mine, dar și la oamenii din jur. Dorința de a crește calitatea vieții, de a fi mai bine, pentru mine nu se bate cap în cap cu a fi mulțumit și ok cu ceea ce sunt în moment. Pare paradoxală apropierea lor, dar nu este o contradicție. Da, sunt ok cu ceea ce sunt, mă pot bucura de mine, dar pot să îmi doresc și să cresc, să mai aflu, să mai integrez una, alta, să mai înțeleg despre mine. Nu văd o contradicție.
Numărul Trei: Mă leg din nou de un vers de pe Viu: „Prea mulți fasciști / decid pentru noi”. Ce îi mai rămâne artistului de făcut într-o lume care derapează accelerat către totalitarism, intoleranță și violență? Are el și o responsabilitate socială sau răspunde numai în fața propriei conștiințe creatoare?
BRUS: Cred că oricine are o platformă de orice fel, ceea ce este și cazul lui BRUS (nu neapărat… totuși este o platformă, acolo, restrânsă, dar…), are și o responsabilitate socială și politică. Politică nu în sensul de politică de partid. Eu nu prea văd bine chestia aceasta cu „arta de dragul artei”, doar de dragul tehnicii literare sau a mai știu eu ce… Nu prea o gust personal, dar nu îi judec sau critic pe cei care aleg să facă asta. Cred că, într-o măsură, oricum, dacă ești sincer și cauți a exprima ceva, n-ai cum să nu atingi și subiecte de interes mai larg, social. Dar tu poate întrebi, specific, de asumare. Dacă ar fi după mine, eu mi-aș dori și cred că ar fi util ca oamenii cu o platformă sau artiștii mai cunoscuți, mai ales, să intervină, să spună ce cred. Să caute dezbaterea, să caute, desigur, unificarea, pentru că mă întristează dezbinarea aceasta groaznică pe care o vedem la noi. Să caute unificare, dar și să se exprime legat de pericole. Mi se pare problematic să credem că arta este în lumea ei, într-o categorie a ei, acolo, e pură și diafană și nu are treabă cu viața, cu societatea și cu politicul. Nu văd așa lucrurile. Cred că este important să ne asumăm poziții, dar, totodată, îi înțeleg pe cei care nu vor să facă asta. Lucrurile oricum au mersul lor, în fine. Dar sunt pentru angajare, dacă asta întrebi.
Numărul Trei: Da, și până la urmă, artă de dragul artei nu poți să faci într-un mediu social-politic care nu iți mai permite să creezi liber. Deci, chiar dacă incerci să te rupi de asta…
BRUS: Clar. La fel cum eu spun că nu poți să fii fericit într-o lume tristă sau bogat într-o comunitate profund săracă. De fapt poți; unii chiar trăiesc așa, construindu-și ziduri enorme și sârme ghimpate… Nu văd arta ca pe ceva izolat – ea este conectată cu toate realitățile sociale, politice și umane.
Numărul Trei: Este, așadar, Viu un îndemn activ să fim vii sau doar o constatare pasivă a acestei realități? Pare că înclini spre un îndemn activ.
BRUS: Da, este clar un îndemn activ, dar este și o constatare. Nu numai o constatare, pentru mine, este o bucurie – ceea ce nu înseamnă că toate minutele vieții mele sunt în bucuria de a trăi. Dar știu acum că mi-am dorit să trăiesc, să supraviețuiesc. Văd asta și simt că trăiesc, că sunt – cred că asta spune, cumva, titlul acestui album. În același timp, da, este clar și un îndemn, o invitație către viață. Acum, poate o să sune un pic din altă zonă, dar îmi pare că suntem invitați constant de viață să mergem către ea, să luăm decizii, să ne tragem chiloții pe noi, să zic așa, să luăm frâiele în mână, să avem un pic de curaj să confruntăm ce e de confruntat și să fim vii. Mi se pare că mi se cere. Eu simt că mi se cere asta. Nu ca o presiune… Mi se cere și mi se și oferă oportunități. Și nu cred că sunt eu unic în felul ăsta. Orice pot eu, orice mi se arată, cumva, este posibil și pentru alții.
Numărul Trei: Când discutam mai devreme despre album ai subliniat și faptul că acesta are un accent major pe partea lirică. Într-adevăr, Viu se remarcă nu numai prin muzică, dar și prin pregnanța poetică a versurilor. Este creația ta influențată și de poezie? Există poeți pe care i-ai recomanda?
BRUS: Țin minte întrebarea aceasta – când am citit-o, m-a amuzat, fiindcă (nu știu dacă m-am și jenat un pic, sau…) citesc extrem de puțină poezie și nu înțeleg de ce, pentru că îmi place, de fapt. Deci nu, nu m-aș băga la recomandat poeți.
Numărul Trei: Nu reprezintă o influență majoră pentru modul în care scrii.
BRUS: Nu. Și, apropo, eu mă văd scriitor de texte pentru muzică, nu poezii (nu ai întrebat propriu-zis asta, dar ai spus „poetic”). Mai scriu și fără să am o melodie în cap, dar nici nu știu dacă să le numesc poezii, nu știu cum să le numesc… În orice caz, cred că am mai fost întrebat, dar nu mă văd poet, nu cred că mi se potrivește termenul. Scriu mai degrabă texte pentru piese, nu poezii.
Numărul Trei: Este modul tău natural de a te exprima.
BRUS: (aprobă – n.a.) De cele mai multe ori vine linia melodică întâi, și apoi textul, ceea ce înseamnă că mai trebuie să faci câte un rabat ca să intre silabele. Au fost și cazuri în care s-a întâmplat invers, dar găsesc că este infinit mai greu pentru mine.
Numărul Trei: Ok, deci muzica este prima, centrul de greutate, și în jurul ei se conturează cuvintele.
BRUS: Nu pentru că așa aș vrea, neapărat, dar așa se întâmplă. Fredonez, aiurea, cuvinte; după ce am linia, pe urmă fac și textele.
Numărul Trei: Am ajuns și la ultima întrebare, de această dată una mai standard… Care ar fi planurile BRUS pentru viitor? Te gândești sau lucrezi deja la un al doilea album?
BRUS: Cred că am răspuns un pic, deja, prin faptul că mă gândesc la mai multe variante posibile – dar dacă nu se leagă cu formația, aceasta este continuarea. Am deja câteva piese noi și alte idei, îmi place tot ceea ce fac și cum se mișcă, simt că este important și vreau să țin viu proiectul, pentru că altfel am să ajung să cânt mai puțin. Și am sentimentul că, în final, aceasta este partea cea mai importantă, să cânt mai mult, fiindcă este foarte… înălțător pentru mine – mă refer la ce stare îmi dă, și la sala de repetiții, și la concerte. Caut să cânt mai mult – nu știu exact forma în care o voi face, dar în această direcție mă îndrept, clar.
Numărul Trei: Acesta a fost interviul, mulțumim mult că ți-ai făcut timp și că ai avut ideea aceasta de a ne auzi live; a fost o experiență foarte interesantă pentru noi. Ne cerem scuze pentru eventuale ezitări și scăpări, dar nu avem, deocamdată, decât puține astfel de interviuri la activ. Sperăm că totul a fost ok și din punctul tău de vedere.
BRUS: Mulțumesc și eu, a fost chiar o plăcere. Nu am nici eu foarte multe experiențe de interviu, dar nu despre asta este vorba, ci despre calitatea întrebărilor. Am zis sincer că mi-au plăcut; de aceea am venit cu ideea aceasta (de a ne auzi live – n.a.)… Și fiindcă mi-am dat seama că să mă apuc să scriu va fi un mai mare chin și am zis – să își facă și ei treaba un pic, acum, nu mă pun să le și redactez (râdem cu toții – n.a.). Dacă erau niște întrebări mai neinteresante, poate puteam să răspund câte o propoziție, o frază, în scris. Dar, după ce le-am citit, mi-am dat seama că sunt subiecte care mă forjează, ceea ce mă bucură… Așa că mulțumesc pentru ocazie și mi-a făcut plăcere. Și ne auzim, ne vedem…
Numărul Trei: Sigur, ne vedem cu siguranță la următorul concert.
BRUS: Mă bucur.
Numărul Trei: Mulțumim mult, Bogdan, o seară bună!
BRUS: Mersi și eu, seară faină!
