Acum câțiva ani, prin 2018 sau 2019, am fost la unul dintre primele concerte om la lună, atunci când era un proiect solo – Doru Pușcașu cu vocea și chitara sa electroacustică. Deși m-am bucurat de noul început al lui Doru, îmi părea rău pentru dispariția Oliver. Cel puțin pentru mine, cele două albume ale trupei Oliver, Poetry Pop (2008) și Eros (2011), sunt unele dintre cele mai bune albume din istoria muzicii românești. Puteți citi aici cuvintele frumoase ale lui Alex Zamfir despre Poetry Pop.
De-a lungul anilor, m-am întrebat cum avea să evolueze Oliver și cât de populari va fi. Oare ar fi ajuns să intre în panteonul rockului alternativ românesc alături de trupe precum Omul cu Șobolani, Coma, Luna Amară sau Kumm? Acum știm că nu vom afla niciodată răspunsul la această întrebare.
Totuși, când Doru a revenit cu om la lună, m-am gândit din nou dacă va reuși să se impună ca o voce importantă în muzica românească. Iar, după șase ani, răspunsul este clar. om la lună, care a devenit o trupă în toată regula undeva prin 2019, este una dintre cele mai populare din România, lucru care spune, de fapt, foarte multe, mai ales că nu suntem un popor care iubește muzica rock și subgenurile sale. Prin versurile sale, care sondează diferite ipostaze ale spiritului uman privind dragostea, melancolia, războiul, violența, speranța și altele, Doru a reușit să creeze o lume emoțională coerentă și recognoscibilă. Muzica sa, simplă, directă, cu acorduri memorabile și, uneori, cu valențe orchestrale, completează excelent acest demers.
A trecut ceva timp de la ultimul concert om la lună la care am fost și am decis să merg sâmbătă seara în Fratelli Studios, curios de ce fel de experiență voi avea parte. Recunosc, Fratelli nu este un loc în care m-aș duce de obicei. Este un club mare, situat într-o zonă selectă a capitalei, unde lumea merge să danseze și să se distreze, chiar dacă, de-a lungul anilor, au avut loc și diferite concerte – pop, rock, ba chiar jazz și world music.
Când am ajuns, cu aproximativ jumătate de oră înainte de începerea concertului, afară era o coadă mare – oamenii așteptau să intre. La intrare, angajații clubului se mișcau bine, iar timpul de așteptare nu era mare, dar, pentru că veneau constant mulți oameni, coada se menținea. Recunosc că acest lucru m-a impresionat plăcut.
Înăuntru, clubul era aproape plin. M-am dus în față, pentru că voiam să fac poze. De acolo, am putut privi mai atent spațiul și publicul. Am văzut adolescenți, persoane de vârstă mijlocie și chiar persoane în vârstă. Copii, nepoți, părinți, bunici – toți veniți să se bucure de muzica om la lună. Un mozaic social divers și interesant, pe care mi-aș dori să îl văd mai des și la concertele altor trupe din undergroundul românesc.
Seara a debutat cu „Dans”, de pe EP‑ul cu același nume, primul material discografic al trupei, lansat în perioada pandemiei. O piesă ce exprimă excelent incertitudinea pe care o simțim trăind într‑o lume nesigură și violentă. A urmat „Zid”, de pe același EP – o piesă despre cum putem fi alături de cei pe care îi iubim, în pofida lucrurilor care ne stau în cale tot timpul.
Două piese diferite, cu ajutorul cărora om la lună a întrețesut o poveste. A urmat „Valurile”, unul dintre hiturile trupei, de pe excelentul album În caz de om la lună, strigați „om la lună stânga/dreapta”, după caz. Piesa a continuat povestea pe care Doru și colegii săi pare că au decis să o împărtășească în această seară. Să continuăm, așadar, pentru a afla finalul.
Noi, oamenii, suntem niște ființe raționale, marcate de puseuri constante de iraționalitate. Am devenit prădătorii supremi ai unei planete albastre pline de prădători feroce și am creat societăți în care limita dintre pace și violență este mai subțire decât un fir de păr. Aceste societăți alcătuiesc o civilizație aflată mereu în dezechilibru, dând impresia că echilibrul nu este niciodată departe, dar, în același timp, știm că suntem tot mai aproape să ne autodistrugem total.
Căutăm să mergem „Spre lumină”, dar ne pierdem în propriul „Labirint”. Alergăm disperați către o ieșire, dar această ieșire nu se va dezvălui decât dacă ne vom uita la ale noastre „Limite”, pentru a găsi o soluție de a le depăși și a putea trăi în „Pace”. Invocăm chiar și ceva „Supranatural” ca să putem dobândi, într-adevăr, pace și dragoste. Orice, dacă chiar ne ajută. Dar nimic nu pare să funcționeze. Căutăm mai departe, alergând pe „Serpentine”. Suntem liberi să decidem pentru noi.
„Descântecul apei” ne dezvăluie ce ne dorim:
„Apa să spele gândurile rele
Și să le ude pe cele zălude
La apă adâncă plâns să nu mai plângă
Iar la apă mică să te știu ferită.”
Și, totuși, „Războiul cu lumea” continuă. Ne războim neîncetat pentru că nu suntem capabili să stingem flacăra urii din creierul nostru animalic. După ce ne‑am războit și a curs sânge fără măsură, iar uciderea unui om a devenit ceva mult prea natural, ne uităm „La răsărit”. „Sperietura” s‑a întipărit adânc în conștiința noastră. Vom purta trauma războiului în noi mult timp, iar nevoia de a ne război pare că nu va dispărea niciodată.
Mai putem visa. Visăm ca să găsim soluții și să dobândim un strop de speranță pentru mai bine. Ca în „Marele gutui”, putem visa frumos:
„O, ce mai vis…
Să știi că te-am așteptat și te-am scris
Și te-am șoptit din prima zi
Și te-am iubit fără să-mi fii.”
Aceasta a fost povestea din această seară. om la lună ne-a invitat să ne gândim la cine suntem noi ca oameni pe acest pământ suspendat în spațiul cosmic rece și întunecat. Ne-a invitat să cugetăm la modul în care trupurile noastre generează emoții, generează sentimente, generează lucruri care dau însemnătate existenței noastre deocamdată unice în acest univers nepăsător. Lumea a aplaudat îndelungat cu multă bucurie și cu dorința sinceră de a mai asculta încă puțin. om la lună a revenit pe scenă și ne-a mai împărtășit o ultimă, scurtă poveste.
„Luna ta” ne spune că singurul mod în care putem coexista este împreună – împărtășind, iubind, creând.
„Cuceritori sau nomazi, palizi sau roșii-n obraz
Lipiți de pământ sau cocoțați pe turle
Preafericiți, nefericiți, în orice crez și-n orice caz
Visând o lună la care să urleSă-mi dai și mie luna ta
A mea nu-i deloc sau prea puțină
Să-mi dai și mie luna ta
Și-am să ți-o dau înapoi mai plină
De-mi dai și mie luna ta
C-un urlet ce-nseamnă că nu te joci
De-mi dai și mie luna ta
O să urlăm pe două voci”
Dacă nu vom reuși să înțelegem acest lucru, ei bine, ne vom afla „La capăt de linie”. Și acolo avem nevoie, mai mult ca niciodată, unii de ceilalți. Atât și nimic mai mult. „Liniștea” va veni doar dacă ne acordăm „Timp pentru noi”. Un timp fără război, fără ură.
„E timp de cules
Cireșele-s coapte
În fluturi e noapte
Și-n noi mai ales
E timp pentru noi.”
Nu știu dacă mai există timp pentru noi, dar, măcar pentru o seară, am putut să sperăm împreună, oameni de toate felurile, și am putut visa puțin, privind la (om la) lună.
