Deși poate deveni deseori un aspirator al sufletului (mai ales atunci când tu ești inculpatul prezent pe scenă, pentru a depune mărturie plină de înfierare împotriva tuturor), nivelul undergroundului aduce și beneficii profunde organismului. Urmând cura principiilor și, mai ales, a evenimentelor sale, primești darul unei libertăți rare, compusă din multiple straturi: a respira, neînghiontit, a asista la reprezentații purificate de teatralitatea marilor producții, a nu experimenta actul artistic de parcă ai fi într-o după-amiază de weekend într-un mall îmbâcsit și uleios.
Să cazi în comă pentru a visa.
Singur, din subteranul metroului, prin colțuri și umbre, ajungi în subteranul muzicii. Vii, iei ce consideri că ți se cuvine și pleci, fără alte obligații – mai ales, fără obligația de a răspunde în fața clovnilor înzestrați cu autoritate în lumea suprafețelor. Nu există niciun echilibru mai stabil decât propriul dezechilibru, multiplicat după ștanță. Lumea scenei, lumea publicului, despărțite de schisme neidentificate, dar prin care formează văi aceleași umbre și cutreieră aceleași fiare.
Bluebell Creeper a cultivat din plin solida stare de stabilitate a consecvenței coezive, găsindu-și, cu clarviziune, apoi urmându-și, fără abateri, ritmul adecvat, cu naturalețea și concentrarea celor care nu acceptă slăbiciunea. Bluebell Creeper este mereu în control asupra muzicii și personalității sale și refuză să cunoască vreodată noțiunea ezitării. Înaintează prin underground nu din conjunctură, ci din convingere. Este doar acolo unde vrea să fie.
Vizionând formația desfășurându-se în ringul scenei, mi-a fost confirmată din plin impresia pe care o dobândisem în timpul ascultării inițiale a albumului Mind the Gap: pe cât de minuțios și strâns asamblat, totul în lumea Bluebell Creeper rămâne imprevizibil din exterior – nu pot anticipa niciodată următoarea mișcare, nu pot desluși niciodată intenția sau intenționalitatea din spatele unui filament muzical. Șah-mat înainte de a începe jocul. Șuruburi care nu vor mai putea fi desfăcute vreodată. Creația Bluebell Creeper este o entitate extraterestră care comunică într-un limbaj criptat, planând imprevizibil, nefamiliar – și, de aceea, atât de impunător. Revoluția aversiunii față de concesii începe aici, indiferent de consecințe – și începe doar pentru că poate să continue. Dacă autovehiculul rămâne fără volan, nu îți rămâne decât să îl conduci fără volan – dar nu vei încetini vreodată, nu te vei abate niciodată.
Se remarcă imediat apetența pentru experiment: nu cred că există nimic restrictiv, preconceput în creațiile curajoase ale acestei noi stânci a undergroundului românesc recent – o stâncă indiferentă față de căderile de pietre din jur. Totul este frăgezime fertilă – rădăcini somptuoase săpând în piatră, în căutarea propriei identități arheologice. Momentul oportun reprezintă singulara lege după care Bluebell Creeper acceptă să își gestioneze existența: șerpuind între violență și calm, între apăsare și ușurare; totul apare atunci când este nevoie, în dozajul de care este nevoie – apoi se retrage. Unde? Nu ne privește.
Organicitatea inerentă transformă formația într-un adevărat concept primar, într-un principiu axiomatic, ermetic, inaccesibil, ireductibil, dar emițând fluxuri intense de particule înspre exterior. Particule care pot fi receptate doar de către cei înzestrați cu antene operând pe frecvențele compatibile. Ce vor crede ceilalți? Nu ne privește. Din colțuri, din umbre, privim, clătinând aprobator din craniile noastre încă împodobite pentru circul de deasupra. Nu mai este cazul să luptăm cu fond de ten împotriva morții.
Să încuviințăm acțiunea artistică. Primim. Salutăm. Salvgardăm. Salvie.
Între un nouă și alt cinci, între un subsol și altul, subteran sau suprateran, totul se desfășoară în parametri optimi.
Optimi de final: atletism olimpic al răspunderii doar în fața propriilor standarde. Ni se permite să recurgem la subterfugiile subteranului. Noi dictăm vieții ce să ne dicteze.
Vârful cel mai înalt: „Frosty the Blue Man”.
