Cutumele sacre m-ar obliga, în mod normal, să încep acest text afișând câteva reflecții despre statutul juridic al regizorului Roman Polanski, precum și despre dilemele morale care încarcă experiența de a viziona, astăzi, oricare dintre filmele sale. Prin această abordare de tip „declinare de responsabilitate”, autorul se asigură, de regulă, că poate viziona și scrie exact ceea ce dorește, în același timp, convingându-se că se ridică la nivelul așteptărilor față de înalta sa conștiință socială. Cititorul va încuviința viguros – ce ți-e și cu zonele gri ale omenirii! Desigur, eu nu o voi face.
Filmul Venus in Fur al lui Roman Polanski (2013) este bazat pe piesa de teatru Venus in Fur a lui David Ives (care a avut premiera în 2010), bazată, la rândul său, pe celebrul roman Venus in Furs, scris de Leopold von Sacher-Masoch (publicat în 1870). Adică: un film în limba franceză (La Vénus à la fourrure), regizat de un francez de origine poloneză, bazat pe o piesă în limba engleză, scrisă de un dramaturg american, bazată pe un roman în limba germană (Venus im Pelz), scris de un autor austriac. 1870-2013. Ceea ce vedem pe micul nostru mare ecran reprezintă, așadar, doar o umbră, a unei umbre, a unei umbre. Originea semnificațiilor care ne dansează bahic prin față s-ar putea situa absolut oriunde, începând de la creația originală, până la fiecare dintre reinterpretările ei sugestive, sau chiar prin aromele lingvistice și temporale specifice fiecăruia dintre straturile distincte ale operei.
Deși nu suntem asaltați de un minimalism belicos, precum, de pildă, într-un Dogville–Manderlay (slavă Ție, von Trier, pentru toate!), fiara dezintegrării este eliberată din lanțuri (lanțuri! bice!). Reducerea la absurd a realității este reducerea sa la poezie și teatralitate. Există suficient carnaj în dreptunghiul peliculei încât identitățile implicate să nu mai fie recognoscibile altfel decât, poate, prin amprentele lor dentare. Atunci, să ne lăsăm mușcați! Totul se topește, se varsă, curge la unison, într-o uriașă și ireversibilă sinestezie: simțim în vârfurile degetelor blănile și blănurile cuvântului „fourrure”, de fiecare dată când acesta este rostit și rotunjit pe buze. A cui mai este intenția din spatele inabilității noastre de a stăvili ondulațiile mereu melodice ale filmului, de a forța fiecare personaj să trăiască numai o singură dată, o singură viață, într-un singur sens? Cine este acolo? Îmbrățișăm un șarpe.
Filmele nu au concluzii, însă noi tindem să avem întotdeauna concluzii (deși, mai degrabă, direcția posesiunii este net inversă: concluziile ne posedă pe noi) în numele lor. Dacă nu sunt concluzii explicite, atunci sunt, cu siguranță, întrebări, care, deseori, reprezintă doar o subspecie a concluziilor. Venus in Fur își prezintă concluziile și întrebările sub forma unor lovituri aplicate astfel încât să nu lase deloc urme, ci doar umbrele unor dureri (umbre – umbre – umbre – umbre). Nu știm exact cine inițiază actul loviturii: tragedia înțepătoare, în hohote, a lui Polanski? Singurătatea multiplicată a lui Ives? Sau poate chiar biciul umed al lui Masoch? Nu distingem agresorul, deoarece suntem pe scenă, cu reflectoarele îndreptate violent asupra noastră. Oricine ar putea fi acolo, privindu-ne agravarea, sorbind mierea caldă a durerilor noastre.
Dacă fuiorul existenței noastre nu este altceva decât un rol, care, după ce se deșiră până la capăt, nu mai lasă în urmă absolut nimic? Dacă, atunci când încetăm să mai jucăm vreun rol, nu spunem adevărul? Dacă, orice am spune, nu mințim? Dacă suntem, cumva, deja în iad, care ar fi, oare, momentul în care am conștientiza poziția noastră? Poate momentul în care suntem condamnați la moarte prin dansul menadei Vanda Seigner? Este Mathieu Novacheck-Polanski suficient de vinovat pentru a fi grațiat vreodată?
