În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 24.07.2011; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Durerea este un exponat de muzeu.
Publicam acest (să-i spunem, prin menirea sa) editorial la numai o zi după moartea lui Amy Winehouse. Profețeam atunci: „nu am fost un fan al lui Amy Winehouse şi nu voi fi nici după moartea ei”… Am fost departe, departe de adevăr – aveam să mă îndrăgostesc, în doar câteva zile, profund și permanent de romantismul și tragismul de proporții supraumane din creația sa, prăbușită sub propria masă emoțională scăpată de sub control. Amy Winehouse – o bombă cu ceas, care a explodat cu mult timp înainte de a fi fost măcar amorsată…
Deși textul este imatur, insuficient cizelat ideatic și mult prea ușor influențabil din punct de vedere al consistenței personalității, după efectuarea unor modificări imposibil de ocolit, fără de care nu aș mai fi putut accepta vreodată somnul nocturn, mi-am aprobat pornirea de a-l republica, tocmai pentru că reprezintă un moment semnificativ în sine – mărturia nemijlocită a unei reacții vii, o emoție ca o tăietură în formare, un moment al istoriei din care istoriile nu au contenit să se ramifice, fără a mai aștepta măcar o singură clipă de reculegere.
Învierea textului m-a ajutat să-mi reamintesc nu doar durerea despărțirii, fumată într-o mașină albastră, plină doar de singurătate, dar și faptul că lupta cu bufonii-criminali intelectuali în serie care fac legea în favelele mediatice este departe de a fi o invenție modernă, precedând epoca domniei autoritare a social media (fiind moștenită deci din vremuri, practic, imemoriale). Supershow-ul oferit lumii de finalul exploziv al marii descompuneri televizate a lui Amy Winehouse se lua la trântă pentru timp de antenă, la acel moment, cu reprezentația oferită de teroristul norvegian Anders Behring Breivik, care tocmai masacrase 77 de oameni cu numai o zi înainte. Trecuse o singură zi, iar Breivik avea deja un contracandidat atât de puternic pentru poziția de centru al atenției?! Ce trebuie să mai facă un om în ziua de astăzi pentru a-și garanta nemurirea?!
Revenirea la negru, cântată excesiv de uman de fostul om Amy Winehouse, este o stare din care s-ar putea să nu ne mai dorim evadarea. Toate culorile vii mor. Vii?
Motto:
„I died a hundred times.”
(Amy Winehouse – „Back to Black”)
Este foarte dificil să abordezi subiectul Amy Winehouse fără să aluneci în derizoriu. Internetul este deja suprasaturat de opinii despre viaţa şi moartea artistei, fiecare dintre ele grăbindu-se să-şi asume o anumită perspectivă. Fie eşti pro, fie eşti contra; fie o divinizezi, fie o consideri o scursoare – de parcă viaţa umană (incluzând aici şi momentul morţii), în toată absurditatea şi complexitatea ei, poate fi cuprinsă în numai două abordări contrarii…
Scandalul și senzaţionalul sunt binevenite în viaţa omului mediocru, care, neputând să spargă barierele banalităţii prin propriile forţe, este salvat de la plictiseală (probabil cel mai josnic sentiment din întregul spectru al emoţiilor umane) cu ajutorul unor astfel de evenimente neobişnuite. Aşa se explică sângeroasele „ştiri de la ora cinci”, aşa se explică mulţimea de oameni care înconjoară imediat locul unui accident. De multe ori, tragediile altora ne fac să ne savurăm propria existenţă – la fel cum, dintr-o casă călduroasă, confortabilă, privim cu plăcere viscolul de afară, care pentru mulţi reprezintă o sursă de suferinţă.
Moartea lui Amy reprezintă, aşadar, conform legilor nescrise exprimate (în scris) mai sus, un subiect de top (așezat pe prima pagină a publicaţiilor, la începutul oricărui buletin de ştiri, aflat pe buzele tuturor, fiind comentat, analizat, disecat, măcelărit în toate colțurile de stradă), alături de tragedia din Norvegia. De aici, avalanşa comparaţiilor dintre cele două evenimente nu mai poate fi oprită. De ce atâtea regrete pe seama unei singure persoane, care „şi-a făcut-o cu mâna ei“, când în Norvegia au murit atâţia oameni „nevinovaţi“? De ce să fim preocupați de un singur deces, când oameni mor zilnic, peste tot?
Orice am spune, ştim cu toţii că este imposibil să te implici emoţional în moartea unor oameni pe care nu-i cunoşti. Te poţi revolta împotriva condiţiei umane, te poţi simţi deprimat, dezgustat de criminali și războaie, poţi fi tulburat de un masacru, dar niciodată, niciodată, moartea unui număr (oricât de) mare de indivizi anonimi nu va avea acelaşi impact emoţional ca moartea unui singur prieten. Iar conexiunea pe care ai stabilit-o cu un artist ale cărui opere le apreciezi, le înţelegi, le consumi, este foarte similară cu legătura avută cu un prieten sau membru al familiei. Fireşte, concluzia este că moartea unui artist al cărui „fan” eşti are toate şansele să te mişte mai mult decât cea a zeci de oameni necunoscuți. Nu este o crimă, nu este o lipsă de moralitate – este un comportament pur şi simplu înrădăcinat în firea umană. Şi este de-a dreptul respingător să asculți acelaşi argument, iar şi iar – această comparaţie inegală, absurdă, reluată de persoane care, altfel, nu au niciun fel de tendinţe de a reflecta vreodată asupra condiţiei umane sau de a reflecta, în general.
Acum, că am clarificat această problemă arzătoare pentru unii, ne putem concentra strict asupra artistei. Nu am fost un fan al lui Amy Winehouse şi nu voi fi nici după moartea ei. Nu am plâns la aflarea veştii, nu m-am revoltat împotriva fanilor ei, dar nici nu am rămas indiferent. Nu mă simt în măsură să dau o sentinţă asupra unei existenţe umane, şi nici nu văd rostul.
Amy Winehouse a fost o interpretă atipică, aflată departe de starurile pop ale ultimelor două decenii. Trecând peste stilul muzical abordat, construit deasupra unor elemente împrumutate din jazzul anilor ’40 şi muzica soul a anilor ’60 (departe, tare departe de ideile și evoluţia recentă a muzicii moderne), nu putem să nu observăm vocea bolnavă, haotică (nimic peiorativ în acești termeni), complet diferită de „idealul” MTV, de „divele“ pop şi dance, alături de care a plutit în marea tulbure a showbizului. Şi din punct de vedere al aspectului fizic, Amy plutea mereu într-un echilibru fragil între a dezmierda şi a lovi retina, afişând o frumuseţe agresivă, nu una cuminte, „de fotomodel”.
Amy a fost mereu înconjurată de ceaţă. Fără a rămâne rece față de necunoscutele existenței, solista a preferat o muzică vioaie, continuând să aplice straturi peste straturi de culori vii peste mucegaiul şi găurile din pereți. Dansatori, ritm, iubire – totul însă într-un stil sincer, natural, care nu irită mintea insensibilă, defel, față de asemenea manifestări. O beţie continuă, iresponsabilă, un carnaval (fără sens peiorativ), o ruptură completă de realitate; Amy a fost un Bacchus feminin (în perfectă armonie cu numele bogat, îmbietor), invitând la somnolenţă, semiconştienţă, dezagregare a funcţiilor cognitive, la o utopie existenţială al cărei final abrupt era inevitabil. Singura diferenţă între realitate şi irealitate este că irealitatea nu există – în rest, absurd.
La final, nu îi voi ura să se odihnească în pace, nu o voi include în nu-ştiu-ce imbecil „Club 27“ şi nici nu voi spune cum muzica ei va rămâne mereu în inimile noastre. (Nu a fost nici Kurt Cobain, nici Jim Morrison – şi chiar dacă ar fi fost, nu era nicio diferenţă.) Voi face apel însă la ceea ce aş putea numi „respect pentru moarte“, un sentiment pe care nu îl pot explica, dar pe care orice om care şi-a aruncat privirile în hăul nonexistenţei îl va înţelege. Să nu ne revoltăm împotriva unor lucruri care nu necesită o astfel de abordare, să ne conservăm energia pentru alte acţiuni care ar putea avea un grad mult mai mare de utilitate concretă.
Cred că suntem mulţi care ne putem regăsi în acest vers – un adecvat epitaf pentru Amy:
„Run around just so I don’t have to think about thinking.”
La asta se reduce totul, până la urmă.
