În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 05.04.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
În aprilie 2010, după mai bine de doi ani de activitate publicistică pe platforma Vechiului Număr Trei, simțeam tot mai mult că gustul de sânge al articolelor în tonalități personale reprezintă direcția corectă de urmat. Am marcat comemorarea morții lui Kurt Cobain (5 aprilie) prin publicarea unei serii de zece articole în decursul unei singure zile, reunite sub titulatura „Nirvana Day”. Cele mai multe dintre acestea erau destul de convenționale (dar bine documentate), însă în introducere mi-am permis să integrez și povestea descoperirii personale a formației Nirvana – deloc remarcabilă prin conținut, dar reprezentând o secvență profundă din existența intimă.
Pe scurt, primul meu contact cu Nirvana s-a produs atunci când am zărit numele trupei scris pe un perete din cartierul unde am copilărit, cu un spray de culoare maronie. Sora mea mi-a spus că este vorba despre o formație – și astfel au fost sădite semințele descinderii mele în lumi muzicale subterane și întunecate. Mă bucur că ideea de a scrie acel articol, în aprilie 2010, m-a determinat să merg și să fotografiez vestigiul respectiv, pentru că, între timp, el a fost șters din realitatea care mai poate fi fotografiată și expulzat în realitatea care mai poate fi doar rememorată. Dacă atunci simțeam că locul respectiv este un sanctuar deprimant al fatalității, acum simt că fotografia sa este un sanctuar deprimant al fatalității… Câte sanctuare deprimante ale fatalității mai sunt, oare, înșirate de-a lungul deceniilor următoare – borne marcând relația spațio-temporală dintre mine și anihilare?
Articolul începea astfel: „Astăzi se împlinesc 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain”. Eram situat, fără să știu, între cele două jumătăți ale unui întreg care nu își păstrează sensul decât pentru o scurtă vreme: în aprilie 2026, se împlinesc 16 ani de când s-au împlinit 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain.
„There is nothing I like more than pure underground music.” (Kurt Cobain)
Astăzi se împlinesc 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain, un om care a plecat din cele mai ascunse colțuri ale comunității underground și a ajuns să fie la fel de popular ca Michael Jackson. Nu vom relua aici eternele discuții despre viața sau moartea lui Cobain, cert este că impactul acestuia la nivel muzical și social a căpătat, odată cu trecerea timpului, proporții gigantice, care, în multe cazuri, au denaturat esența muzicii Nirvana.
Nu obișnuim să publicăm prea multe editoriale sau articole cu caracter personal – excepție fac cronicile de concert, dar și în cadrul acestora „se vorbește” din perspectiva unei entități anonime și impersonale („Numărul Trei”), singura noastră crimă rămânând subiectivitatea. Totuși, în spatele Numărului Trei există oameni. Și, deși lucrăm cu o frenezie aproape robotică, deși renunțăm la orele de somn pentru a scrie articole, rămânem oameni, cu un trecut, prezent și, probabil, viitor (probabilitatea de a avea viitor s-a îndeplinit – n.a.); cu o traiectorie prin istorie.
Am fost influențat într-un mod puternic și ireversibil de Nirvana și Kurt Cobain. Muzica lor a avut și un foarte important impact indirect, în sensul că m-a ajutat să trec de „marile“ formații rock (printre care, din păcate/fericire se numără) și să descopăr punk rockul și muzica underground, în general, urmând, pur și simplu, preferințele lui Cobain: Black Flag, Melvins, Flipper, Butthole Surfers, Meat Puppets, Sonic Youth, Pixies, Dead Kennedys etc.
O scurtă paranteză: Nirvana a fost decupată de mass-media, din păcate, din această comunitate căreia ar fi trebuit să îi aparțină, fiind așezată alături de Guns N’Roses sau Metallica. Cobain a făcut jocul caselor de discuri și al industriei muzicale, reușind astfel să se adreseze unui public deosebit de larg, dar nu a renunțat niciodată la ideologia cu care a plecat la drum. Au existat însă și efecte negative: muzica Nirvana a ajuns să fie agreată chiar de către persoanele care i-au alimentat inițial furia și dezgustul.
Să revenim. Primul meu contact de orice fel cu Nirvana a fost inscripția rupestră din fotografia de mai sus. Ea se află (între timp, peretele respectiv a fost renovat, iar literele magice au dispărut în hăul neiertător al istoriei – n.a.) undeva în Sectorul 3, în spatele unui bloc de pe Șoseaua Mihai Bravu, și am zărit-o întâmplător, acum, probabil, aproximativ zece ani. „Este o formație rock“, mi s-a spus, dar cuvântul subțire și forma tăioasă a literelor sale mi-au rămas imprimate pe retină și am considerat a priori formația drept un lucru extraordinar, ieșit din comun, înainte de a asculta măcar o singură piesă. Această impresie s-a prelungit până la primul contact direct („Smells Like Teen Spirit”) și a fost din plin confirmată de acesta.
Gândiți-vă cât de greu era pentru un adolescent lipsit de calculator, internet și resurse financiare să facă rost de muzică. Linkin Park – Hybrid Theory și Papa Roach – Infest au fost primele albume „rock“ în posesia cărora am reușit să intru, undeva în cursul anului 2001. Le-am ascultat de mai multe ori în fiecare zi, fără excepție, timp de mai bine de un an. Cu Nirvana m-am reîntâlnit, o vreme, doar prin intermediul unor articole rătăcite prin reviste precum Bravo (văd și acum exact aranjarea în pagină și fotografiile folosite) sau Formula As – articole pe care le citeam și digeram cu o fascinație în continuă dilatare.
În primul an de liceu, am pus mâna pe primele trei piese Nirvana: „Smells Like Teen Spirit“, „The Man Who Sold The World“ și „Where Did You Sleep Last Night“. Nu are rost să mai descriu efectul acestora. Psihicul meu încă maleabil găsea forma ideală pe care să se plieze. Au urmat curând „Stay Away“ și „Lounge Act“. Pe ultima am auzit-o, într-o dimineață, prin intermediul frecvențelor răposatului Radio 3 România Tineret; m-a ținut toată ziua într-o ciudată stare de reverie și indiferență euforică. Din diferite surse, reușeam să fac rost, la anumite perioade de timp, de câte o piesă nouă, fiecare venind cu ceva nou și având pentru mine valoarea unei descoperiri științifice care avea să schimbe umanitatea. Așa a fost cu „Aneurysm“, „Drain You“, „Frances Farmer Will Have Her Revenge on Seattle“, „Territorial Pissings“, „(New Wave) Polly“.
Am reușit, până la urmă, să obțin și primele albume întregi, best-of-ul Nirvana („You Know You’re Right“!!!!!!!!) și live-ul MTV Unplugged in New York, cumpărate în format de casetă audio. Restul discografiei l-am obținut de la o prietenă, sub formă de mp3 – inovația care avea să schimbe multe vieți. Bleach m-a șocat, în primă fază, pentru că nu mă așteptam la un sound atât de dur și abraziv, pe care, neavând o pregătire în materie de muzică subterană, nu l-am digerat prea bine. A fost prima dezamăgire în ceea ce privește Nirvana, deși Bleach avea să devină ulterior (discutabil) albumul meu preferat al trupei. În schimb, m-au încântat din prima Incesticide și In Utero. Nevermind era cunoscut deja, aproape în întregime, cel mai mult făcându-mi plăcere să reascult „Lounge Act“.
Când deja epuizasem albumele, descoperind alte bijuterii instrumentale, vocale și, mai ales, lirice, precum „Milk It“, „On a Plain“, „Tourette’s“, „Aero Zeppelin“ sau „Big Long Now“, (pe atunci – n.a.) minunatul internet mi-a oferit o amplă colecție de rarități, B-side-uri și piese unreleased, pe care le-am consumat asemenea unui dependent de heroină. „Even In His Youth“, „Opinion“, „Bambi Slaughter“, „Sad“, „Sappy“, „In His Hands (In His Room)“, „Come on Death“, „If You Must“, „I Hate Myself and Want to Die“, „D-7“ și câte și mai câte… Ultima lovitură a venit în 2004, când excepționalul box set With the Lights Out a trezit în mine un entuziasm vecin cu nebunia, prin piese precum „Mrs. Butterworth“, „Pen Cap Chew“, „Old Age“, „Serve the Servants“ (solo acustic) sau „Do Re Mi“.
Acum două zile, mi-am adus aminte de inscripția din fotografie și am fost să verific dacă mai există (cum menționam și anterior, a dispărut între timp – n.a.). Este tot acolo, neschimbată, imună la transformările individuale, colective, chimice sau de orice altă natură, care au avut loc în ultimul deceniu. Este complet indiferentă față de uraganul de forțe cerebrale și sentimentale pe care l-a creat, de viziunea mea asupra realității, de care este indirect responsabilă. Revăzându-l, după atâția ani, locul mi-a părut un sanctuar deprimant al fatalității.
