Absolut toate formele artei au dezvoltat, inevitabil, și laturi acoperite de peliculele parazite ale comercialismului agresiv. Conceptul „valorii” artistice intrinsece rămâne un teren minat (adevărata evaluare critică se efectuează doar călcând pe o mină), dar prezența clickbait-ului este la fel de transparentă, în film, în artă, precum pe orice tristă platformă online. Filmul rămâne, probabil, avanpostul artistic cel mai vulnerabil în fața comercialismului: el există, preponderent, într-un mediu în care nici măcar nu este răspândită credința că ar putea exista ceva în afară de distracția ieftină, dar pe bani grei, a maselor. Faptul că filmul este considerat, în majoritatea cazurilor, o experiență de unică folosință, precum hârtia igienică, demonstrează statutul nefericit al unui subdomeniu al artei care, mai mult decât oricare altul, ar avea puterea de a exprima, globular, toate traumele modernității, în splendoarea lor luciferică. Revizitarea filmelor reprezintă o normalizare a relației pe care o întreținem cu acestea. Filmul este muzică; un film este o melodie. În cuvintele lui Stanley Kubrick:
„The whole idea that a movie should only be seen once is an extension of our traditional conception of the film as an ephemeral entertainment rather than as a visual work of art. We don’t believe that we should hear a great piece of music only once, or see a great painting once, or even read a great book just once.”[1]
În același timp (însă aici deja ne referim la nivelurile superioare ale relației personale cu filmul, în care putem accede doar după ce ne-am ridicat dincolo de stratul de smog al comercialismului, lăsându-i pe ceilalți în urmă, să tușească și pentru noi, expectorând bani), există zăcăminte vaste de valoare sentimentală și în filtrarea radicală oferită de întinderile pustii ale memoriei extinse.
Am avut primul contact cu Raw în anul 2020 (dacă îmi amintesc bine, a fost un singur weekend în care am mai vizionat, tot în premieră, Swallow – Carlo Mirabella-Davis, 2019 și Midsommar – Ari Aster, 2019 – ce weekend glorios!) și l-am revăzut o singură dată, probabil în același an. Pe măsură ce dezastrul vieții continuă tanatic, imun la pulsațiile pământului transformat, de emoție, în carne, distanța se acumulează între mine și Raw, iar filmul capătă o independență aparte, precum un vin uitat într-o pivniță exact pentru perioada optimă de timp.
De la depărtare, pâlpâind stelar prin atmosferă, filmul nu-mi mai vorbește acum prin expresia sa directă, necondiționată, ci se manifestă doar prin ceea ce a lăsat în urmă la acel moment și prin modul în care elementele respective au încolțit, între timp, în cernoziomurile experienței mele existențiale. Nu mai disting exact, notă cu notă, pătrunzătoarea copertă a coloanei sonore, însă ea se aude, parcă mai puternic decât oricând – o cântare inclusiv tactilă, scuturând foliculii. Nu mai disting exact toate acțiunile, manevrele și mobilurile specifice care dau naștere superbei simfonii canibalice, însă umbrele lor indistincte mă devorează – dansează și mușcă. Macerat de timpul petrecut în cotloanele conștiinței mele corozive, Raw a fost descompus în toate elementele tari.
Dârele de ruj și sânge au aceeași aromă. A da frâu liber pasiunii și a mușca din carne nu sunt acțiuni chiar atât de diferite pe cât s-ar putea crede, la prima vedere. Mereu simțim undeva în interior (stomac, suflet) un gol pe care trebuie să îl tratăm – și întotdeauna îl tratăm cu carne, într-o formă sau alta, manifestă sau derivată, vie sau moartă.
Dacă Isus Hristos va intra într-o măcelărie și le va ordona, pe un ton mântuitor-militarist, tuturor hălcilor ciopârțite de animale să revină la viață? Carnea tocată va viermui, cadențat și supus, către toate bucățile de rang superior – și le va lega. Legământul ligamentelor se va înfiripa din nou; tendința tendoanelor de a constrânge carnea să stea pe oase se va înfiripa din nou. Binecuvântată, toată carnea din măcelărie va converge în Unitate – dacă nu mai poate naște, carnea va renaște. O explozie de carne trezită va sparge geamurile și se va revărsa pe străzi, adunând noi adepți și împărtășind lumii revelația: există viață și după satârul măcelarului.
Viața pândește ca un accident – accidentul se transformă în aperitiv. Fiarele contorsionate ale cărnii – mereu încinse, mereu fumegând (așa cum Julia Ducornau ne va reaminti întotdeauna, fidelă debutului său simptomatic). Viața este o impresie înrădăcinată în trecut, iar trăirile sunt subordonate actului de a trăi. Dincolo de multiplele alegorii și tratamente simbolistice care își anunță, necontenit și impozant, prezența, invitându-ne mereu în ring, Raw reunește în același flux indistinct – un trunchi masiv – o serie de fațete ale realității umane; le forțează, sub amenințarea armei, să fuzioneze. Eczemele, rinichii cruzi de iepure, coloanele vertebrale perforate, animalitatea, carnalitatea, maturizarea, disperarea: toate au un numitor comun, pe care Raw ni-l indică, ascuns în spatele unui lapsus pe care nu suntem interesați să îl îndepărtăm.
Raw te invită la vânătoare. Doar limitele stabilite de tine sunt limita. Dacă filmul este viață, atunci filmul este carne.
[1] Eric Norden, „Playboy Interview: Stanley Kubrick”, Playboy, vol. 15, nr. 9, septembrie 1968, p. 94.
