Lovitura digitală de stat a Omului economic. „Superbloom. Cum ne dezbină tehnologiile care ar trebui să ne aducă împreună” de Nicholas Carr

Nici nu știu (și nu știm) cum ar fi mai adecvat să numim frontul istoric care își dezlănțuie furtunile curente asupra civilizației noastre: epoca social media? Epoca smartphone sau a internetului? Epoca digitală? A inteligenței artificiale? Poate, în curând, a realității virtuale, pe măsură ce infiltrațiile reciproce dintre cele două planuri se agravează, diferențele se atenuează și proprietățile converg? Hipertensiunea informațională ne împinge, parcă, într-o stare de conștientizare și experimentare excesivă, în detrimentul acțiunii și sintezei. Realizăm ce ni se întâmplă, dar, în același timp, nu înțelegem în profunzime ce ni se întâmplă; de aceea, suntem neajutorați în fața evenimentelor, deși nu există, realmente, absolut niciun obstacol fundamental care să ne suprime vreodată ieșirea din pasivitate.

În orice caz, oricât de divizată ideologic și moral ar fi perspectiva noastră socială, de regulă, ne putem pune de acord – măcar – asupra faptului că o schimbare radicală de paradigmă este, dacă nu deja în plină desfășurare, cu siguranță iminentă. Este cert că, odată cu ultima generație care a navigat prin existența offline, lumea va „uita” că a existat cu adevărat o eră înainte de permanentizarea online-ului – la fel cum, astăzi, știm că a existat o istorie extinsă a civilizației înainte de electricitate, dar nu putem nici măcar concepe o existență modernă fără voltaj în vine. Nu mai poți scoate din priză civilizația noastră fără a-i opri, totodată, semnele vitale. La fel, de-acum înainte nu vei mai putea opri niciodată internetul – offline, civilizația va afișa o eroare de conectare și va înceta să funcționeze.

Acum ceva timp discutam despre Cântecul sirenelor și remarcam că, deși nu este de formație filosof, Chris Hayes realizează, categoric, o profundă investigație de natură filosofică (spuneam: „într-o etapă istorică atât de încărcată din punct de vedere social-politic, precum este cea pe care am fost obligați, cu țeava puștii existenței la tâmplă, să o traversăm, nu este deloc deplasat să considerăm că filosofia veritabilă, relevantă, vie, ar mai putea emana doar din zonele de acțiune ale social-politicului“). În Superbloom. Cum ne dezbină tehnologiile care ar trebui să ne aducă împreună, Nicholas Carr realizează o similară disecție filosofică a trupului digital în care civilizația umană s-a reîncarnat, dezîncarnându-se. El identifică, laparoscopic, trăsăturile definitorii ale acestui nou domeniu existențial în care am fost aruncați, electrocutați de internet, și le modelează în ideile principale și conceptele optime, precum „hiperrealism” sau „Superbloom”. Cheia interpretării epocii digitale (să alegem acest termen, până la urmă), este însă „conținutul”. Odată cu inovațiile fulgerătoare ale online-ului, cu iz de experiment social-economic, multiplicitatea existenței și experienței umane a fost introdusă într-un malaxor, măcinată și transformată într-un torent indistinct și etern de melasă, din care nu ne mai putem dezlipi chipul. Am devenit un subsistem, o parte intrinsecă a matrix-ului cel dulce.

„Conținutul s-a prăbușit, așa cum demonstrează adoptarea de către noi a termenului monoton și generic conținut pentru a ne referi la toate formele de expresie. Totul trebuie să se potrivească acum convențiilor și protocoalelor internetului, cu accent pe promptitudine, noutate, multiplicitate, interconectare și, mai presus de toate, eficiență. […] Odată cu digitizarea, comunicarea și-a pierdut dimensiunea umană.”¹

Omul modern este mereu în căutare de conspirații, scenarii alternative, cauzalități subterane, însă instaurarea totalitarismului digital s-a produs în plină lumină a zilei. Ne așteptăm, educați biblic, ca prăbușirea unei civilizații mărețe, precum pretindem că ar fi cea umană, să se producă într-un episod pe măsură de dramatic. În realitate, rădăcinile declinului sunt cât se poate de mundane – lipsa unei reglementări suficiente a noilor mijloace de comunicare în masă, în vederea protejării interesului public:

„Deși companii precum Google și Facebook aveau să difuzeze curând informații în mult mai multe case decât o făcuseră vreodată posturile de radio sau TV, nu li se va cere să dovedească cine știe ce responsabilitate civică.”²

„Combinația dereglementării cu digitalizarea a șters distincția juridică și etică dintre comunicarea interpersonală și comunicarea radio-TV care guvernase mass-media în secolul XX.”³

Această libertate excesivă, periculoasă, își are originea, în ceea ce privește lipsa de acțiuni sociale și politice menite să o țină sub control, în viziunea complet eronată, dar larg răspândită (generalizată, chiar), conform căreia internetul ar reprezenta o forță decisivă a democratizării lumii, de eradicare a opresiunii – o eroare idealistă de tipul și de calibrul celebrului, deja proverbialului „sfârșit al istoriei” imaginat de Fukuyama, în aceleași timpuri critice. În vidul legal și moral cauzat de această ezitare, profundele spirite întreprinzătoare și antreprenoriale native, care nu sunt guvernate de restricții morale, au acționat imediat, simțind slăbiciunea, calculând și adulmecând profitabilitatea. Urmând firul firesc al logicii, acolo unde nu este protejat interesul public, se instaurează interesul privat. Sfera online, construită pe această fundație strâmbă, avea să devină o proprietate privată veritabilă, regulamentul de funcționare și permiterea accesului în Lumea Nouă fiind la discreția principalilor săi acționari. Astfel, am ajuns în situația în care ubicuii algoritmi care constituie astăzi sistemul nervos al societății noastre sunt construiți exclusiv având în vedere scopuri pur comerciale – maximizarea profitului –, deși impactul lor în domeniul interesului public este unul extraordinar, decisiv.

Practic, aceste entități private, de cele mai multe ori conduse de pretinși guru tehnologici alimentați de fetișuri utopice privind o nouă societate, purificată, vindecată de material și corporal (ideologie care sună foarte mult a eugenie – pentru că este eugenie), au o putere efectivă superioară oricăror instituții publice, inclusiv celor care alcătuiesc puterea judecătorească.⁴ Odată cu implementarea News Feed-ului Facebook, care a oferit algoritmului, pentru prima dată, puterea discreționară de a selecta conținutul afișat utilizatorilor⁵, a început derularea unui proces ireversibil de transformare socială, vizând chiar rădăcinile colectivității – informația și comunicarea, pe care le-a redefinit. La capătul acestui proces, la finalul deconstrucției și reconstrucției lumii după criterii exclusiv comerciale, s-a născut Conținutul: toate formele de exprimare umană intră acum „în concurență directă”, atât în fața consumatorului, cât și a algoritmului, fie că este vorba despre știri, entertainment, conversații. Nu mai există distincții semnificative din acest punct de vedere.⁶ Inițial, părea că digitalul este un domeniu separat prin hotare fizice de realitatea materială; de fapt, noile reguli și legi imaginate în digital s-au revărsat pretutindeni, redefinind inclusiv spațialitatea și raporturile interumane fizice, demolând, îngurgitând, regurgitând: „nemaifiind legate de locuri sau de momente particulare ale zilei, situațiile sociale și grupurile sociale există acum peste tot în același timp”; „interludiile de singurătate au dispărut” – în final, „digitizarea acționează ca un solvent universal pentru tot ceea ce este tangibil în cultură”.⁷ Iată o imagine sinistră, care se apropie foarte mult de cea urmărită de marile regimuri și doctrine totalitare; un context în care am fost împinși, în esență, de naivitate, de lăcomia față de viziunile noastre democratice rupte de realitate…

Consecințele acestei uniformizări și serializări a trăirilor umane, desăvârșită în noile uzine mass-media, sunt radicale – asupra comunicării, gândirii, ideologiei…

„[…] eficiența mijloacelor de informare, atunci când este împinsă la extrem, accelerează într-atât fluxul de informații încât oamenii sunt privați de luxul lecturii atente, al evaluării metodice și investigației contemplative. […] Atenția se fragmentează, înțelegerea slăbește. […] Comunicarea însăși devine o barieră.”⁸

„Ceea ce câștigăm înlocuind cititul și scrisul cu discursul cu degetele este capacitatea de a ține pasul cu o conversație care se poartă în continuu în jurul nostru. Ceea ce sacrificăm sunt profunzimea și rigoarea. Orientată mereu spre exterior, vorbirea devine mai puțin o modalitate de a ne pune ordine în gânduri, de a gândi pentru noi înșine, decât o manieră de a reacționa la ceilalți. Ne bazăm pe judecăți rapide și adesea emoționale, în timp ce le evităm pe cele mai lente, reflexive. Limbajul pe care îl folosim modelează nu doar maniera în care ne exprimăm gândurile, ci și forma gândurilor noastre.”⁹

Am efectuat tranziția de la social la social media – nu mai există nimic în spațiul nostru colectiv care să nu se desfășoare după regulile social media. Această simplificare de tip cibernetic a dinamicii sociale, generată de restructurarea modului în care gândim și comunicăm, ne trage însă, pur și simplu, înapoi către primitivism, deoarece raționalitatea este mult prea complexă și mult prea puțin lucrativă pentru a mai avea loc în noul model, optimizat în vederea creșterii accelerate a productivității și care nu este prevăzut cu niciun fel de mecanisme de siguranță. Statul de drept și libertatea individuală pe care numai acesta este capabil să o protejeze sunt profund incompatibile cu o societate organizată în baza unui comercialism obscur, dictat doar de algoritmi și interesele unor clici de magnați. Societatea digitalizată a ieșit din raza de acțiune a statului de drept, iar cetățeanul este lipsit de protecția cu care fusese obișnuit: el este obligat să răspundă pentru acțiunile sale în fața maselor ușor de ațâțat și a acționarilor al căror capital sporește odată cu fiecare execuție publică. Apărarea în fața oricăror acuzații, oricât de grave, trebuie susținută lacunar, într-o postare alcătuită din numai câteva cuvinte – nu mai este timp pentru argumente, dezbateri, analize, reflecție. Judiciozitatea este faliment. „Într-o fotografie nu te poți explica. Ești redus la tăcere.”¹⁰ Conținutul nu oferă mediul necesar pentru a menține un schimb bidirecțional profund de informații, ceea ce facilitează vânătoarea de vrăjitoare și linșajul public, omniprezente în social media – am revenit deci la justiția poporului, la dreptatea gloatei, la domnia arbitrarului. Mai mult, comunicarea fără limite, neîntreruptă, limitează libertatea indivizilor și devine ea însăși o agresiune, o invadare a intimității, creând premisele conflictelor, alimentându-le. Social media împinge „penetrarea socială la extrem”, transformând-o într-un veritabil și etern viol.¹¹ În lumea virtuală, spre deosebire de cea fizică, dacă taci, nu exiști. Trebuie, de aceea, cu orice preț, să vorbești în continuu. În lumina acestui verbiaj exacerbat, ajungem să știm prea multe despre ceilalți, iar, dincolo de un punct critic, „familiaritatea naște dispreț”, crescând exponențial riscul conflictelor.¹²

Dincolo de consecințele sociale nefaste și de neplăcerile generate de acestea care se vor răsfrânge ulterior asupra individului, toate schimbările seismice descrise mai sus ne afectează și în mod direct viața interioară. Vegetația luxuriantă care poate crește într-o conștiință umană este devastată – arborii impunători ai ideilor filosofice sunt retezați. Rămâne în urmă o stepă de gânduri imediate, mărunte, care nu pot oferi umbra în fața cotidianului necesară reflecției. Deficitul agravat de atenție, modul în care dăm scroll prin viață determină, totodată, imposibilitatea de a forma emoții complexe.¹³ Gândim superficial, simțim superficial și trăim superficial. Rațional, emoțional, metafizic – totul este asanat, asasinat, nivelat și cimentat, pregătindu-se terenul pentru a construi încă un mall la suprafața spiritului nostru muribund ca o pânză freatică.

Așadar, o scăpare minoră precum lipsa de reglementare din mediul online a dus, în cele din urmă, la dizolvarea tuturor formelor existenței și realității umane într-una singură: Conținutul. Controlat de smartphone și cloud, fluxul conținutului este acum pornit tot timpul, în tot spațiul; nu mai există noțiunea de „offline” nici măcar în interiorul propriei minți, deoarece „glisarea a devenit o a doua natură pentru noi toți”¹⁴. Internetul ne-a oferit o formă de transcendență, însă una mult diferită față de cea pe care cei mai mulți dintre noi ne-o imaginam, una aplatizată… Cine câștigă totuși din această nouă configurație a civilizației? Este, aș spune eu, triumful Omului economic. Omul economic a câștigat, dar nu în accepția acelui „actor rațional” pretins de economia clasică. Omul economic rațional, de modă veche, era un om previzibil, pe care îl puteam înțelege și cu care puteam conviețui cu ușurință, teoretic, tocmai pentru că eram convinși că va acționa întotdeauna astfel încât să-și maximizeze propriile beneficii. Cât timp sistemul politic era capabil să mențină o configurație care să nu fie de tipul unui joc cu sumă nulă, puteam găsi o cale de a prospera împreună, iar această înlănțuire economică reprezenta și o asigurare suplimentară împotriva unei „dezertări” a omului economic rațional – perpetuarea stabilității sociale era, de asemenea, în interesul său direct. Societatea, în ansamblul său, reprezenta un instrument prin care omul economic rațional își putea maximiza beneficiile, bunăstarea, fericirea…

În practică, am observat însă că, de fapt, în termeni simpli, Omul economic nu este tocmai rațional, ci… lacom. El este dispus să vândă absolut orice, inclusiv rațiunea proprie, conștiința, identitatea, în schimbul unor foloase materiale imediate. El defrișează o pădure întreagă și își deversează deșeurile toxice în râu, bucurându-se de profitul obținut astăzi, fără a fi vreodată pus pe gânduri și oprit de îngrijorarea faptului că mâine nu va mai avea unde să locuiască sau ce să bea. Sună a banalitate mai teribilă decât o pildă biblică răsuflată, dar exact această conduită o vedem, cu stupoare, aplicată, iar și iar, pretutindeni în jur. Nu este totuși niciun mister la mijloc: pentru că omul economic nu este, de fapt, rațional, nici sistemul pe care el l-a creat nu este rațional – iar pentru a anticipa și a fi preocupat de consecințele ulterioare ale acțiunilor curente, este nevoie tocmai de raționalitatea de care Omul economic s-a lepădat, contra cost. În varianta sa digitală, Omul economic și-a consolidat crezul, și-a perfecționat tehnicile și a triumfat. Totul poate fi tranzacționat acum pe noua bursă valutară virtuală. Omul economic 2.0 este rezultatul marii fuziunii digitale, forma unică a existenței umane, planul transcendent al speciei noastre. Da, este vorba exact de transcendență. Mulți dintre magnații noilor media subscriu unei filosofii pe care Carr o denumește, inspirat, ca întotdeauna, „consumerism transcendental” – credința că lumea virtuală ne poate elibera de realitatea materială, care este coruptă iremediabil și nu mai poate fi salvată. Doar cei puțini, cei aleși, adică acești „guru” care pot cumpăra întreaga planetă (și o fac, au făcut-o), ne oferă, prin ritualul economic al pieței eliberate de jugul reglementării publice, calea către mântuire, nouă, maselor lipsite, altfel, de perspective.¹⁵ Tocmai de aceea, epoca digitală riscă să răstoarne ordinea impusă de valorile iluministe ale rațiunii și raționalității, care erau preocupate să creeze o lume mai bună aici, în plan terestru.

„Pe măsură ce adevărul se degradează, încrederea slăbește și ea. […] Când adevărul devine neclar, tiranii ajung să definească adevărul.”¹⁶ Tiranii moderni pot fi, și sunt, de fiecare dată, tocmai oameni economici – până la urmă, ei nu fac decât să creeze, prin inventivitate, plusvaloarea pentru ei înșiși și pentru cei din jurul lor, cu orice preț, întruchipând din plin idealul suprem al economiei laissez-faire. Nu este, desigur, o coincidență faptul că epoca digitală a Conținutului-monadă ne oferă lideri politici și de opinie precum Donald Trump sau Elon Musk – simboluri depline ale Omului economic eliberat din cătușele rațiunii, care îl opreau din a-și maximiza profitul. Epidemia conspirațiilor în această configurație – în care s-a reușit transcenderea rațiunii – nu este nici ea deloc întâmplătoare, iar Carr, cu spiritul său acut de observație și analiză, aduce și credința (ca fenomen) în boxa acuzaților, așa cum este și firesc. „Motivul pentru care teoriile conspirației extraordinar de ciudate s-au răspândit atât de larg în ultimii ani are poate mai puțin de-a face cu natura credulității decât cu natura credinței.”¹⁷ Credința reprezintă unul dintre instrumentele de bază utilizate în această lovitură digitală de stat a Omului economic. Mitul ne oferă întotdeauna exact ceea ce ne oferă și algoritmii din social media: o filtrare și restructurare a realității, astfel încât aceasta să fie, în cele din urmă, în linie cu așteptările și nevoile noastre. La fel ca în viziunea creștinismului care a generat Epoca întunecată, în consumerismul transcendental, lumea este compromisă și nu mai poate fi salvată, așa că ne rămâne să visăm la cea de apoi. Epoca digitală nu face decât să perfecționeze și să amplifice metodele infecțioase ale credințelor milenare. Cărțile sfinte și algoritmii ne oferă ceea ce avem nevoie să auzim și ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

Inteligența artificală definitivează integrarea întregii realități umane în Conținut, netezind orice asperitate rămasă în urma tăvălugului digital inițial, deoarece:

„Cu IA generativă, preluarea tehnologică a media este completă. Aparatele creează conținutul, aleg cine îl va vedea și îl difuzează.”¹⁸

„Foarte curând va fi dificil, dacă nu imposibil, să ne dăm seama dacă conținutul pe care îl citim, îl urmărim sau îl auzim a fost creat de persoane reale, de inteligența artificială sau de o combinație a celor două. […] S-ar putea să nu ne pese.”¹⁹

Social media și smartphone-urile ne-au făcut să devenim actori participanți în piesa de teatru a realității virtuale mass-media, care acum nu mai cunoaște niciodată tragerea cortinei. „Chiar dacă nu căutăm nimic anume, găsim mereu ceea ce ne dorim.”²⁰ Nu mai există un hotar între mass-media și realitatea din afara ei, deci nici între rolul pe care îl jucăm în mass-media (care trebuie să atragă obligatoriu priviri pentru a produce bani) și în afara ei. Transcenderea vechii condiții umane este acum deplină. Am devenit Omul economic, întotdeauna și pretutindeni, iar realitatea virtuală construită de noii noștri stăpâni „seamănă cu o încrucișare între un resort all-inclusive și un gulag”²¹.

„Oamenii spun adesea că își fac griji cu privire la modul în care internetul le distrage atenția de la ceea ce-i înconjoară. Însă comportamentul lor sugerează că opusul este probabil mai aproape de adevăr. Realitatea a devenit o distragere a atenției de la media.”²²

Este mereu tentant, pentru o ființă condamnată să spere fără pic de răgaz chiar de propria genealogie, de proprii filosofi, să caute o cale de ieșire din înfundăturile realității. Această tendință poate fi una salvatoare, atunci când este transpusă în acțiuni efective, în măsuri obiective luate pentru a încerca depășirea obstacolelor. De cele mai multe ori însă, calea cea mai scurtă către a spera trece prin fanteziile rupte de realitate ale credinței – fără a acționa concret în vreun fel, sperăm, doar, că soarta va fi blândă cu noi, doar pentru că așa ni s-ar cuveni. Este adevărat: lumea își revine uneori, de la sine. Nu a existat încă nicio Apocalipsă terminală, deși au fost preconizate multe. Este la fel de adevărat însă că, de multe ori, distopiile chiar se manifestă, iar oamenii chiar mor în gropi comune. (Să genereze, măcar, conținut de calitate, atunci când ne părăsesc!) Știința și tehnologia sunt folosite astăzi, mai degrabă, pentru a dezvolta interfețe neuronale care să ne ofere reclame personalizate („neuromarketing”), de exemplu, în loc să aline sau să vindece boli și dizabilități la scară largă – iată, distopia, în plină floare. Frigurile noastre postapocaliptice sunt, de această dată, perfect justificate – este greu să contești, chiar și apelând la rațiunea târzie, vreuna dintre constatările sumbre din Superbloom.

Răspund solidar cu voi toți – fiind om, sunt un Om economic, nu am circumstanțe atenuante. Însă am dedicat, iată, circa șapte ore din timpul meu liber redactării acestui text care, fără îndoială, nu îmi va aduce niciodată vreun beneficiu material. Dacă ar mai fi existat speranță, poate că mai exista speranță.

1. Nicholas Carr, Superbloom. Cum ne dezbină tehnologiile care ar trebui să ne aducă împreună, Editura Publica, București, 2025, p. 87. ↩︎
2. Ibidem, p. 86. ↩︎
3. Ibidem, p. 85. ↩︎
4. Ibidem, p. 100. ↩︎
5. Ibidem, p. 88. ↩︎
6. Ibidem, p. 90. ↩︎
7. Ibidem, p. 209. ↩︎
8. Ibidem, p. 135. ↩︎
9. Ibidem, p. 133. ↩︎
10. Ibidem, p. 151. ↩︎
11. Ibidem, pp. 151-152. ↩︎
12. Ibidem, p. 144. ↩︎
13. Ibidem, p. 147. ↩︎
14. Ibidem, p. 101. ↩︎
15. Ibidem, p. 263. ↩︎
16. Ibidem, p. 251. ↩︎
17. Ibidem, p. 253. ↩︎
18. Ibidem, p. 239. ↩︎
19. Ibidem, p. 240. ↩︎
20. Ibidem, p. 275. ↩︎
21. Ibidem, p. 265. ↩︎
22. Ibidem, p. 277. ↩︎