Probabil că fiecare generație tinde să creadă că trăiește vremuri extraordinare – până la urmă, cine ar prefera să se complacă în rolul unui actor anonim al unei epoci definite de banalitatea diluată a tuturor timpurilor? Nimeni nu vrea să trăiască navigând mereu în apropierea mediei, indistinct, serial… Apăsarea amenințătoare și sufocantă a condamnării la banalitate și anonimat devine insuportabilă pentru mințile slabe, transformându-se într-o rădăcină cauzală din care se pot dezvolta, apoi, marile ieșiri în derivă ale psihicului uman. Hannah Arendt ne vorbea despre „banalitatea răului” – dar dacă banalitatea nu este un atribut al răului, care îl maschează, permițându-i să se eschiveze din fața sistemului imunitar rațional, ci chiar factorul generator? Dacă răul este doar o reacție morbidă, stârnită de aversiunea față de banalitate? Poate că războiul lui Putin sau imperiul lui Epstein nu sunt decât manifestări perverse, patologice, ale exact aceleiași dorințe nestăpânite de a fi, într-un fel sau altul, excepțional.
Dar dacă impresia noastră ar fi veridică, înseamnă că toți am trăi, tot timpul, vremuri cu adevărat extraordinare – cum să explicăm sau să justificăm permanentizarea acestei adânci improbabilități statistice? Oare istoria, viața, existența, conștiința, civilizația, societatea reprezintă, ele însele, evenimente, entități sau elemente ridicol de complexe și improbabile, așadar fiecare epocă nu poate fi altfel decât extraordinară? Nu putem exclude categoric această interpretare; ținând cont însă de predilecția ființei umane pentru proliferarea propriei importanțe, în detrimentul obiectivității, pare mai plauzibil să presupunem că există o propensiune a individului de a stoarce senzaționalul dintr-o lume mai degrabă banală. Omul: vampir mereu însetat al senzaționalului…
Cântecul sirenelor expune argumente neașteptat și neobișnuit de pertinente în susținerea ipotezei că, de această dată, trăim, într-adevăr, o epocă împovărată de transformări ieșite din comun, dincolo de care dospește, mai mult sau mai puțin răbdător, o lume care nu va semăna cu nimic din ceea ce omenirea cunoscuse până acum. Cartea conține, chiar, aș spune, unele dintre cele mai convingătoare argumente în legătură cu subiectul cu care mi-a fost dat să mă intersectez vreodată, alături de cele emise de Yuval Noah Harari. Dacă eruditul israelian privește însă, preponderent, către inteligența artificială și pericolele ei specifice, în centrul de greutate al construcției filosofice clădite de Hayes se află un concept mult mai evaziv și înșelător: atenția. Am ales voit sintagma „construcție filosofică”: deși Chris Hayes este un comentator politic și prezentator de știri american, Cântecul sirenelor se califică, indiscutabil, drept o carte de calibru filosofic, oricât ar strâmba academicii din nas. Chiar dacă nu se încadrează, poate, în sfera conceptuală a domeniului, într-o etapă istorică atât de încărcată din punct de vedere social-politic, precum este cea pe care am fost obligați, cu țeava puștii existenței la tâmplă, să o traversăm, nu este deloc deplasat să considerăm că filosofia veritabilă, relevantă, vie, ar mai putea emana doar din zonele de acțiune ale social-politicului.
Sunt două direcții în care, în opinia mea, această lucrare excelează. În primul rând, Hayes reușește să îmi atragă atenția, convertindu-mă rapid la crezul său și convingându-mă pe deplin că atenția reprezintă (neașteptat, poate) centrul de greutate al experienței umane. Tindem să acordăm un nivel disproporționat de atenție vieții conștiente în sine – cogito, ergo sum-ului dezangajat. Dar conștiința, deși este definitorie pentru natura și experiența umană și nu poate fi niciodată complet suprimată în starea de veghe a unui individ lucid și sănătos, devine, deseori, un simplu proces de fundal, atunci când prim-planul este acaparat de activități mecanice, pasive, unilaterale (care curg doar înspre noi, nu dinspre noi). A fi atent la faptul că exiști reprezintă conștientizarea conștiinței – meta-procesul care ne determină să percepem existența noastră în dimensiunea temporală. Atenția reprezintă, putem spune, preluarea controlului de către om asupra conștiinței sale. Oricare ar fi rolul evoluționar al conștiinței, atunci când suntem atenți la existența noastră conștientă, ne manifestăm puterea deosebită de a o deturna. În afara atenției, funcționăm în modul de pilot automat, iar viața curge, mai departe, pe lângă noi, purtându-ne odată cu ea.
Dincolo de prelungirea duratei și a calității vieții umane, dintr-o perspectivă pur fiziologică (eliminarea bolilor, reducerea suferinței fizice și a durerii) și socială (reducerea violenței și a arbitrarului cotidian), o altă principală realizare a ultimului secol este reducerea drastică a numărului de ore muncite (cu excepțiile de rigoare, acest progres fiind, așa cum bine știm, unul extrem de sensibil față de variațiile geografice). Reformele realizate în domeniul legislației muncii, începând cu secolul al XIX-lea, au schimbat numeroase perspective care păreau imemorial împământenite și chiar intangibile, precum interzicerea muncii copiilor și limitarea numărului de ore lucrate zilnic[1]. Cu toate acestea, în ultimii ani:
„Ai senzația că o tot mai mare parte din acel timp ne este acum răpit, nu dorit de noi. Controlul spațiului din mintea noastră ne este furat. Ne petrecem cu adevărat acele prețioase ore de trezie și în care nu muncim făcând «ceea ce vrem noi»? […] Nu este inevitabil ca lucrurile să se petreacă astfel.”[2]
„Nu este inevitabil ca lucrurile să se petreacă astfel” – merită să îngroșăm, deja, această concluzie, mergând mai departe.
Punând astfel problema, Hayes demontează cu ușurință o percepție în umbra căreia este foarte ușor să ne rătăcim: tendința de a vedea o echivalență între conservatorismul specific îmbătrânirii și reticența față de evoluția accelarată a tehnologiei și expansiunea lumii digitale. Noua ordine mondială (pentru că, dincolo de orice teorii ale conspirației sau distopii literare, deja putem vorbi, concret, despre această remodelare relativ subită a civilizației), pe care internetul a zămislit-o, pare un pas complet neașteptat, indiscutabil în direcția opusă față de cea în care eram obișnuiți să ne deplasăm, în epoca postbelică: expansiunea democrației, umanismului și a liberalismului. Reticența față de instrumentele online nu reprezintă, așadar, teama de schimbare sau agățarea irațională de metodele și privilegiile unei generații trecute, nici manifestarea unei defazări între individ și viteza cu care vremurile se deplasează. Din contră: contestarea fenomenelor digitale recente, atât în ceea ce privește amplitudinea, cât și fondul lor, se referă strict la modul în care ele acționează în plan social, modelând lumea noastră într-un sens vădit contrar principiilor de bază privind drepturile omului și libertatea individuală (Technofeudalism: What Killed Capitalism de Yanis Varoufakis reprezintă o altă lucrare de căpătâi care explică nivelul alarmant al acestei intruziuni și incompatibilitatea totală cu „piața liberă” în numele căreia magnații internetului pretind că acționează). Am plecat la drum plini de entuziasm și speranță față de revoluția digitală, care avea să fie noul pas, poate ultimul, către desăvârșirea democratizării lumii (ce profeție eronată – pare atât de îndepărtată și ridicolă, acum!). Însă, pe parcurs, generația noastră a realizat că ceva a funcționat teribil de greșit și a început să își schimbe viziunea. Așadar, senzația descrisă mai jos, în care, cu siguranță, ne regăsim, mulți dintre noi, nu reprezintă o frustrare față de propria inadaptare, ci o reacție perfect îndreptățită față de un declin evident:
„În prezent e greu să scapi de senzația omniprezentă de frică și sfârșit de lume, îndeosebi online. […] Fiecare nouă inovație tehnologică îmi dă un cârcel în stomac. Fiecare nouă dezvoltare în lumea înaltei tehnologii pare distopică și rău prevestitoare. […] Acest sentiment de lume crepusculară, presimțirea că viitorul va fi mai sumbru se aplică atât politicii și climei, cât și traiectoriei urmate de tehnologie.”[3]
În al doilea rând, pe lângă trezirea atenției în ceea ce privește recunoașterea atenției ca aspect primar al experienței umane, marea reușită a cărții este că nu se mulțumește să rămână o simplă lamentare sterilă în fața unei distopii digitale oricum inevitabilă și omnipotentă. În ciuda severității crizei, Hayes tratează situația cu calmul și echilibrul specifice omului rațional, născut din fervoarea Iluminismului – o conduită pe care aproape că ne-am obișnuit să o considerăm vetustă, în ultimii ani. „Nu se mai poate continua astfel, nu-i așa?”[4] nu rămâne deloc doar un instrument stilistic, retoric, ci punctul de plecare al căutării soluțiilor.
Pentru că, da, pot fi identificate soluții – dacă reușim să revenim pe făgașul rațional care ar trebui să ne definească, până la urmă, specia, nu numai în plan terminologic. Revenind la lecțiile oferite de modul în care viața umană a fost îmbunătățită considerabil prin reglementarea domeniului muncii, Hayes se (ne) întreabă:
„Ce-ar fi dacă am decide să aplicăm atenției lecția de bază din legislația muncii și să impunem pur și simplu limite volumului de atenție care ne poate fi răpită pentru profit?”[5]
Aceste măsuri s-au lovit, la acea vreme, de o rezistență acerbă din partea celor care nu doreau deloc să își vadă profitul subțiat doar de dragul emancipării ființei umane – dar, prin persistență și solidaritate, au putut fi implementate și perpetuate. În mod similar, preluarea controlului asupra conduitei sociale și economice a magnaților și corporațiilor conectate la fluxul puternic (și, aparent, nesecat) de bogăție generată de monștrii social media și AI va stârni, categoric, reacții violente din partea acestora (vedem acest lucru, deja, în legătură cu încercările Uniunii Europene de a impune limitări giganților americani).
Dacă iluziile privind nocivitatea și toxicitatea fatală care mustesc în interiorul fenomenelor recente ale internetului nu s-au spulberat, încă, nici până în acest punct, cred că merită să încercați următorul exercițiu de imaginație:
„Dacă atenția este substanța vieții, atunci problema lucrurilor cărora le dăm atenție este problema legată de ce vor fi viețile noastre. Și aici ajungem la întrebarea fundamentală la care ne este mult mai greu să răspundem decât ne-ar face plăcere să fie. Căror lucruri dorim să le dăm atenție? Dacă nu am fi avut toate tehnologiile si corporaţiile care concurează pentru atenția noastră, dacă atenția noastră nu ar fi devenit o marfă si nu ne-ar fi fost extrasă, spre ce am alege în mod afirmativ să ne îndreptăm atenția?”[6]
Aici este cheia lecturii – și punctul potențial revelator: „Căror lucruri dorim să le dăm atenție?” Lucrurile cărora le acordăm atenția noastră sunt lucrurile pentru care trăim – lucrurile care ne consumă viața. În timpul și în urma acestei lecturi, Chris Hayes are atenția mea deplină. Să nu uităm: „Nu este inevitabil ca lucrurile să se petreacă astfel.”[7] Ceea ce a fost creat de om, poate fi reglementat de om. Cât despre contribuția personală pe care o putem avea în acest stadiu incipient al procesului de ripostă, de recucerire a propriei atenții și a propriei vieți, cred că aceasta este mult mai clară decât ar putea părea, la prima vedere. Voi recurge la o comparație pentru a o ilustra. Dacă trăiți în oraș, cunoașteți, probabil, acea tipologie de individ care, urcat pe o motocicletă puternică, își ambalează la maximum motorul, hrănindu-se cu modul în care acest act, care nu implică niciun fel de efort cerebral din partea sa, este suficient pentru a-l propulsa în centrul atenției tuturor. Atenția ne-a fost furată – toate privirile se îndreaptă către motocicleta gălăgioasă (scrisesem inițial „furioasă”, dar acești oameni nu posedă profunzimea necesară pentru a simți vreodată furie), atunci când aceasta trece, răcnind, prin dreptul nostru. Motocicleta are atenția noastră, deci motocicleta a câștigat. Ei bine, Hayes ne oferă soluția – simplă, clară, plauzibilă și eficientă: nu te mai uita după motocicletă!
[1] Chris Hayes, Cântecul sirenelor. Cum a devenit atenția cea mai amenințată resursă a lumii, Editura Publica, București, 2025, p. 313.
[2] Ibidem, p. 316.
[3] Ibidem, p. 297.
[4] Ibidem, p. 299.
[5] Ibidem, p. 314.
[6] Ibidem, p. 299.
[7] Ibidem, p. 316.
