Primul meu contact cu fenomenul Spiritual Front s-a produs în anul 2009 – formația a fost headliner al evenimentului de referință Dark Bombastic Evening (primul!), la care urma să particip, dar pe care l-am ocolit, în ultimul moment, alegând să dau curs instinctului mult mai prietenos și familiar fight-or-flight, inspirat de mulțimea din Silver Church. Înțelegeam, pe atunci, doar o aproximație a nimicului din muzica formației și înțeleg aproape exact la fel de multe și în prezent – diferența este că atunci întorceam îngrozit spatele tuturor fețelor artei ale căror trăsături nu le recunoșteam, iar acum vânez, în mod special, manifestările artistice care îmi comunică în limbi definitiv necunoscute.
Spiritual Front este o neexplorată planetă în gestație eternă și imobilă… Există nenumărate feluri de a te rătăci și există doar un drum corect – să sperăm că nu-l vom nimeri tocmai pe acela?
„All the uniforms are shit,
All the ideals are shit.”
„Jesus Died in Las Vegas”, „I Walk the (Dead)Line” sau „Bastard Angel” răsunând în micul și corectul Encore, ascuns în post-postindustrialul Grozăvești? O imagine suficient de bizară încât să rămân cu fața lipită de ea. Biserica de argint a fost demult distrusă; acum săvârșim euharistia, cu mercur, în templul construit din propriile coaste. Dar ce nu se poate crea dintr-o coastă? Febra Spiritual Front topește oamenii – realizezi că oamenii sunt lumânări, la fel de vulnerabili în fața focurilor și ritualurilor sacre. Carnea este ceară, iar undeva este ascuns un fitil. Coastele vor mai rămâne însă, oricum, o vreme.
Spiritual Front este o fereastră aburită de care îți lipești transparent chipul, nu pentru a vedea tu înăuntru, ci pentru a fi văzut de către cei dinăuntru. Nu putem evita să consemnăm nici deviza absolută Spiritual Front:
„Nothing is more contagious than sin.”
„Nihilist suicide pop” nu este o etichetă excentrică, menită doar să momească. La intrarea în Spiritual Front, te descalți, te dezbraci și îți aerisești venele. Nihilismul este o amantă dezgustătoare, între tentaculele moi ale căreia revii pentru a căuta vinovăția, declinul, dezastrul, parfumul iminenței finalului cel mai nefericit cu putință. Suntem rămășițele noastre. Această murdărie nu se spală decât cu lacrimi și sânge. Morții sunt așezați cu mâinile pe piept deoarece vor să se asigure că nimeni nu le va fura inima pentru a o repara și determina să bată din nou.
„Simțiți iubirea?” ne întreabă Simone Salvatori obsesiv și posesiv – dar știm că, în orice caz, consimțământul nostru nu contează deloc. „Simțiți iubirea?” Iubirea miroase a tămâie. Salvatori este mai insistent și ne agresează cu iubirea sa mai mult chiar decât celălalt Salvator, cel cu accesorii vestimentare extreme, precum coroana de spini și cuiele. „Simțiți iubirea?” Suntem înconjurați de fructe cândva coapte, acum amețitor alterate și transformate într-o pastă alunecoasă. Dansăm precum insectele prinse pe hârtia de muște. Dansăm precum muștele prinse în miere. „Simțiți iubirea?” Iubirea este lipicioasă. „Simțiți iubirea?” Toate fructele au fost cândva coapte.
„The limit of love is that
Of needing always an accomplice.”
Mozaicul cu nuanțe de verde trecut și rece din mormântul electrificat al stației de metrou Grozăvești este decorat cu tineri somnambuli, înarmați cu vodcă, frăgezime trufașă și disperare de-abia viitoare.
Deși ferestrele locuinței mele sunt îndreptate către vest (bineînțeles), lumina răsăritului tot îmi stropește monitorul, reflectată, mai întâi, de o fereastră a blocului din față, apoi, secundar, de o oglindă din interiorul apartamentului meu. Colecția de penitențe preventive sau tardive legate cu sfoară în Armageddon Gigolo mă conduce, sub amenințarea unei arme cu țeava extrem de lungă, precum un soldat străin, a cărui limbă nu o înțeleg, către o destinație pe care nu o înțeleg.
„What’s the name of my saviour?”
