Acesta este al doilea episod dintr-o serie de articole pe care am intitulat-o „Vestigii” (citește primul articol aici). În cadrul acesteia, vom prezenta câteva dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
Luna Amară este o formație ajunsă într-o etapă venerabilă a existenței, marcată de constante aniversări majore: 20 de ani de la apariția debutului discografic, Asfalt (2004-2024), 25 de ani de existență a trupei (2000-2025) și, acum, 20 de ani de la apariția celui de-al doilea album, Loc Lipsă (2006-2026).
Dacă la concertul de lansare Asfalt nu am fost prezent (primul concert la care am participat vreodată a avut loc de-abia în luna decembrie a anului 2004 – despre acesta, în episodul următor), pe data de 18 martie 2006 mă prezentam la apel, îmbibat de energia și disperarea specifice vârstei, în defunctul Old School Preoteasa, pentru a-mi conștientiza și lua în primire locul lipsă. Avea să fie unul dintre cele mai intense concerte ale defunctei mele tinereți, nu atât din punct de vedere muzical, cât mai ales al violenței manifestate, cu precădere în public (însă nu cel mai violent – despre acesta într-un episod viitor). Erau timpuri brutale și, în mare, extraordinar de sumbre, care permiteau însă umbrelor speranțelor să se contureze – deși fiecare dintre acestea avea să se dovedească, în final, un miraj infantil.
Hârtiile de mai jos atestă faptul că acele vremuri au existat cu adevărat. Mai departe, majoritatea urmelor s-au șters: îmi mai amintesc, cred, doar oasele măcinate de mișcarea neîntreruptă a unei mulțimi împinse de o frenezie nesecată (totodată, „rupte în somn violet”) și o interpretare debordantă a piesei Doar gânduri, care avea să fie inclusă, de-abia cinci ani mai târziu, pe Pietre în alb…
„Doar gândul se pierde şi doare.”
